Când îţi arde inima de dorul de Dumnezeu şi nu te mai poţi opri din plâns, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu; dar, cu toate că sunt de la Dumnezeu, noi trebuie să ne smerim: „Doamne, iartă-mă că eu sunt păcătos, eu nu sunt vrednic...”

Duhul Sfânt mângâie sufletul când acesta plânge în rugăciune. Când Duhul cel Sfânt atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plâns şi este un plâns mângâietor. Dacă îl ai adeseori, Duhul Sfânt îţi curăţă inima şi vei putea spori.

Aşa Duhul Sfânt îţi va desăvârşi smerenia şi atunci, chiar de te va lăuda toată lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimănui.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 20)