În momentul în care am fost în temniță și am văzut oameni care mureau cu rugăciunea pe buze, oameni care erau chinuiți și se rugau pentru cei care-i chinuiau, oameni care stăteau în închisori și copiii lor, și părinții lor sufereau și ei se rugau pentru toți, am înțeles că într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi.

Nu în tot cel ce suferă este Hristos, că dacă unul blesteamă, Hristos nu este în el. Dar trebuie să-l tratăm și pe dânsul, cum ne-a spus Paulescu, ca și cum ar fi Hristos în el. Am întâlnit aceste lucruri care au pătruns puternic în inima mea, nu numai mintea, nu ca o speculație intelectuală că cine suferă poartă pe Dumnezeu în el… Oricine suferă, trebuie să ne fie milă de el.

Adevărul acesta l-am înțeles în închisoare, cu inima, cu gândul, cu sufletul: că într-adevăr Dumnezeu suferă cu cei care sunt în suferință. Dacă suferința lui Iisus Hristos a fost pentru toată lumea, de ce suferința aceasta a oamenilor să fie inutilă și pierdută? Dumnezeu socotește. La Judecată El va pune pe cântar pe cel care a suferit și care n-a blestemat, pe cel care a suferit și s-a rugat… Deci și pe cei care au suferit din partea altora și s-au rugat pentru persecutorii lor, și pentru buni și pentru răi, pentru că Dumnezeu poate să întoarcă pe mulți de la necredință și răutate.

(Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, p. 139)