Plăcerile şi mângâierile acestei lumi, au adevărată amărăciune şi amăgitoare îndulcire, durere cu adevărat şi plăcere îndoielnică, odihnă ostenitoare şi desfătare mâhnicioasă, cinste necinstită si slavă vrednică de defăimare, nenorocită norocire şi deşartă nădejde a fericirii. Pentru aceasta Prea înţeleptul Dumnezeu, a unit cu pământeştile plăceri atâtea amărăciuni, ca să căutăm fericirea cea adevărată şi nemincinoasă. O, bunătate şi înţelepciune a Stăpânului nostru! Cu socoteală, frate, a economisit să fie plină de amărăciuni şi frică această surghiunie a noastră, ca să nu se robească si să se biruiască inima noastră de dulceaţa acestei lumi.

În toate cinstirile lumii, sunt cugetele deşarte şi nenorocirile cu totul dureroase. Orice bucurie omenească este plină de întristare; şi câţi au norociri, orice mică supărare le aduce suferinţă. Mare este greşala şi paguba ta, omule, viaţa aceasta să aibă atâtea nenorociri şi să o doreşti ca dulce şi plăcută! O, nepriceperea ta! Fiindcă ai odihnă şi linişte în viaţa aceasta câţiva ani, nu cunoşti paguba şi primejdia ta de moarte? Așa este un bolnav când urăşte mâncarea cea bună şi folositoare şi alege pe cea proastă şi vătămătoare pentru că este stricat stomacul său şi nu-i plac ierburile de leac, pentru care pricină se primejduiește de moarte.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 230-231)