Ispitele ne sunt de folos, dacă ştim să le fo­losim. Ele pun la încercare, curăţesc şi luminea­ză sufletul, şi arată cât de puternică este credinţa noastră; de aceea, nu trebuie să deznădăjduim atunci când vin ispitele, ci trebuie să ne luptăm vitejeşte cu ele şi, lucrul principal, nu trebuie să dăm loc gândului: „Sunt mai bun decât alţii!”. Dimpotrivă, trebuie până la sudori de sânge să ne si­lim spre gândul: „Sunt mai rău decât toţi”, şi să ne străduim să găsim în noi înşine ceea ce-l poa­te adeveri.

Atâta doar: să nu uiţi niciodată, prietene, că orice neplăceri şi ispite ai întâmpina în calea ta, trebuie să le primeşti întotdeauna ca pe nişte în­cercări, nu ca pe nişte semne ale lepădării tale de către Dumnezeu. Aici se poticnesc mulţi creş­tini şi de asta cad în deznădejde, socotindu-se le­pădaţi de El.

Ispita este o cale ce duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Nenorocirile, necazurile şi ispitele de tot felul ne frâng sufletul – însă Hristos, spre mângâierea celor necăjiţi, spune: „că spre Mine a nădăjduit, şi-l voi izbăvi pe el... şi-l voi proslăvi... şi-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Psalmi 90, 14-16).

În ispite cunoaştem mai bine şi mai limpe­de că nimeni altcineva în afară de Domnul (şi de Preacurata Lui Maică) nu alină întristările noastre, nu tămăduieşte bolile noastre, nu ajută şi îmbogăţeşte în sărăcie, nu izbăveşte de moar­te; ştim, de asemenea, că El este singurul izvor al vieţii noastre, al mântuirii noastre, al fericirii noastre, şi că de aceea suntem datori să ne bucu­răm de toate necazurile, de toate ispitele, nu să cădem în akedie şi să deznădăjduim. (Schiegumenul Sava)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 20-21)