Iertarea lui Dumnezeu este desăvârșită, neschimbătoare și necondiționată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „Veniți la Mine!” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul, în sine, nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Așadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credință nu mai ajungem nicăieri: fără credință nici nu bănuim nevoia unei împăcări.

Credința ne-a fost dată ca un fel de unealtă sau ca un simț, al șaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumești, putem crede în „bunătatea lui mamona” sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – și de aici și credința – spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea către ea.

(Tito Colliander, Credința și trăirea ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, București, 2002, p. 28)