Pe fața lui strălucitoare și senină puteau fi văzute bucurie cerească, lumină triumfătoare, pace adâncă. Chipul său, de o strălucire de rai. În aceste luni, cea mai mare parte a timpului a dăruit-o rugăciunii minții, rostind neîncetat, în tăcere, rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, uneori în genunchi înaintea Celui răstignit, iar alteori întins, atunci când era foarte istovit. N-a vorbit niciodată despre rugăciunea minții, nu a explicat, nici nu a sfătuit.

Poate nu l-a silit nimeni să vorbească despre aceasta, despre felul cum se face această rugăciune, despre ce se întâmplă înlăuntrul celor ce o practică și mai ales despre cele ce le câștigă cei sporiți în ea. Dar, deși nu vorbea cu buzele, vorbea cu întregul său chip. Și poate chiar mai grăitor. Orice monah putea vedea pe chipul lui roadele rugăciunii, care se lucra în inimă.

Desigur, rugăciunea minții o rostim toți, mai mult sau mai puțin, dar la foarte puțini ea se adâncește și devine a inimii. Puțini se ostenesc peste măsurile obișnuite, dar și mai puțini se învrednicesc de experiențe dumnezeiești, care se nasc în latura inimii și inundă toată ființa.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Țalikis, Starețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 232-233)