Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea, care aceasta, în calitate de taină, este aproape de negrăit. Iubirea este Însuși Dumnezeu, „Dumnezeu dragoste este" (I Ioan 4, 8). Dumnezeu nu are dragostea ca pe o simplă trăsătură distinctivă. Este dragostea în ființă, care „nu caută  ale sale", „nu gândește răul", „nu se poartă cu necuviință", pe toate le leagă între ele și le proniază, „pe toate le acoperă" și cu dreptate niciodată nu se micșorează sau se face nelucrătoare, sau se pierde, sau slăbește.

Legea se desăvârșește prin „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți". De aceea Sfânta Scriptură rânduiește: „Dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești (adică purtătorii iubirii), îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții" (Galateni 6, 1) și „purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos" (Galateni 6,2). Dacă voim să umblăm „vrednici de chemarea noastră" să izbutim să realizăm iubirea cu cuget smerit și blândețe, „unul altuia dându-ne întâietate" cu dragoste. „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia" (Efeseni 4, 32), supunându-vă între voi cu frica de Dumnezeu.

Interesul personal, cea mai gravă consecință a căderii noastre, numai iubirea poate să-l zdrobească și să-l prefacă în faptă dezinteresată. „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui" (I Cor 10, 24), „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (Cor. 16,14), și cel mai important dintre toate: „ vă poruncesc să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 17). Iubirea aceasta este canonul și legea necesară vieții, a unității, a armoniei, care sfârșește în Dumnezeu și se face precum este Dumnezeu, nemuritoare și veșnică.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, pp. 117-118)