Mândria spune vorbe mari, înalte şi multe; ca­ută în fel şi chip slavă, cinste şi laude; se ridică în slăvi pe sine şi faptele sale, iar pe ceilalţi îi dispre­ţuieşte şi îi defăimează; se laudă cu neruşinare, ori­ce lucru bun ar avea, îl pune pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu; se laudă şi cu binele pe ca­re, de fapt, nu-l are; îşi ascunde neajunsurile şi pa­timile, nu suferă să fie dispreţuită şi înjosită, nu primeşte îndemnuri, mustrări, sfaturi; se ames­tecă samavolnic în treburile altora; în nenorocire cârteşte, este nemulţumită şi adeseori huleşte.

Mândria este mânioasă, invidioasă; nu vrea ca cineva să fie deopotrivă cu ea şi cu atât mai mult mai presus de ea, ci ca ea să fie mai presus de toţi.

Mândria este urâcioasă şi este începutul şi ră­dăcina a tot păcatul. Ea se înalţă sus de tot, dar cade foarte jos. În cel mândru se sălăşluieşte în chip nevăzut diavolul; unde este semeţie, acolo este locuinţă a dracilor. Mândria este un şarpe cu o mie de capete.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 114)