Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mântui. Este bine să facem cât mai mult şi în mod cât mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face, la cele pe care suntem în stare să le împlinim.

În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrânată care făcea milostenii şi cu cât îşi înmulţea desfrânarea, pe atât adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrânată că nu va rămane până în sfârşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.” (Matei 23, 23) Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 89-90)