„Nervozitatea” – un termen modern pentru patima mâniei
„Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei.”
Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Așa cum beția întunecă mintea, tot așa și mânia întunecă mintea. Când ești gâlcevitor, când ești pornit, nu te mai gândești la ce ar trebui să te gândești, ci ai un fel de întunecare de minte. Și face o comparație Sfântul Ioan Casian spunând că așa cum dacă îți pui pe ochi o foiță de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot așa și când te mânii și pentru pricini drepte și pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Și soluția lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naște moartă, se topește. În cei cuminți un ceas trăiește. În semidoct trăiește lung: cinci ani în proștii cei din gloată, iar în mișei viața toată”.
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice așa: „Să legăm mânia cu lanțurile blândeții, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în fața minții la judecată și la cercetare și să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună și nerușinată, cine este tatăl tău, cum se numește mama ta, care sunt fiii tăi, cine ți se împotrivește și cine te nimicește cu totul?. Și mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie și mânie este o legătură; bineînțeles că poate să aibă și alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – și mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării și alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie rușine când suntem porniți spre mânie. În vremea noastră se folosește o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, și anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să știți că cei vechi nu știau de nervozitate, ci știau numai de mânie și de răutate.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 90-91)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro