În Pateric se spune că doi frați au plecat din mănăstire și au făcut același păcat. După ce s-au întors, drept canon, au fost închiși în locuri diferite. Când au fost scoși de acolo, peste un an, unul avea fața luminoasă și veselă, iar celălat avea fața întunecată. Au fost întrebați ce au gândit în vremea pocăinței lor. Cel vesel a spus că Îi mulțumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut, Doamne? Cum am putut face așa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăința fiecăruia.

În ce mă privește, eu sunt pentru pocăința cu bucurie, în care se părăsește păcatul și se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvântează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de știut tainele omului. Cred că toți sfinții s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înțelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleșeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timișeni, Părintele Ioan Negruțiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care aș vrea să-l cunoaștem cu toții: „Să ai grijă să nu cazi. Și dacă o să cazi, să ai grijă să cazi cu fața în sus”.

Asta înseamnă să nu uiți de Dumnezeu, să nu uiți de destinația ta de om, să nu uiți că ești ființă creată pentru Dumnezeu, să nu uiți că ești ființă care privește în sus (antropos), și să nu uiți că ești modelabil, să nu uiți de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 110)