Duhul Sfânt este apa vie care izvorăște din Biserica lui Hristos. Revărsată din belșug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Și nu numai țărmurile sănătoase ale fluviului, dar și Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc și învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune și dulci, fluviul se umple de pești, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).

Poamele Duhului Sfânt sunt, într-adevăr, bune de leac pentru bolile noastre ce-și au originea în păcat, dar cel ce respinge acest Duh dătător de viață, cel ce tăgăduiește conștient și liber, ca și diavolul, puterea binefăcătoare a acestui Duh, acela va rămâne ca „mlaștinile” și „bălțile” care „nu se vor însănătoși”. Căci „orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31). Și nu se va ierta pentru că omul nu vrea să i se ierte. Roua din cer cade peste tot, dar numai floarea ce-și închide petalele rămâne fără ea.

Și dacă sufletul se închide și nu-L primește pe Cel ce stă la ușă și bate, atunci el moare și viermii patimilor încep a mișuna într-un cadavru ambulant. Iar acest mort viu va rămâne ca sarea din mlaștină, ca să fie o pildă de groază ce va împiedica stricarea altor suflete, așa cum a fost femeia lui Lot și cum a fost Saul după ce s-a lipsit de Duhul Sfânt. Despre aceștia zice Domnul: „Te-am lămurit în foc, dar n-am găsit că ești argint” (Isaia 48, 10). Și după cum în urma celor lipsiți de Duhul Sfânt nu rămâne decât ruină, pustiu arzător, răutate, ură, sălbăticie, tot astfel în urma celor plini de darul Duhului Sfânt totul înverzește, înflorește și învie. Fiarele se îmblânzesc ca mieii, cerul sloboade ploaie, pământul odrăslește tot felul de roade, iar omul se hrănește „cu lapte și cu miere”.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 137)