Rugăciunea și trezvia sunt una și aceeași, căci cu rugăciunea păzești ușa inimii.

Ochiul cel treaz zărește îndată cea mai mică mișcare din fața sa, tot astfel și inima adâncită în rugăciune. Altă imagine de folos poate fi păianjenul: acela stă în mijlocul pânzei sale și, îndată ce simte cea mai mică musculiță, o și omoară.

Tot astfel veghează și rugăciunea în mijlocul inimii: de îndată ce o zguduire anunță apropierea unui vrăjmaș, rugăciunea îl și ucide pe dată. A părăsi rugăciunea este totuna cu a-ți părăsi postul de veghe. Poarta stă deschisă pentru hoardele năvălitoare și comorile adunate sunt jefuite. Prădătorului nu-i trebuie prea multă vreme pentru a înfăptui jaful: mânia, de pildă, poate nărui totul într-o clipă.

(Tito Colliander, Calea Asceților, traducător Preot Dan Bădulescu, Editura Scara, București, 2002, p. 44)