Spovedania fără pocăință nu este spovedanie

Cuvinte duhovnicești

Spovedania fără pocăință nu este spovedanie

Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie...

Spovedania fără pocăință este „cu neputință”, un nonsens, nu poate fi socotită drept spovedanie. Și, dacă se întâmplă, va fi formală, doar din gură și nu din inimă.

– Blestemi? L-a întrebat duhovnicul pe un sătean care venise la scaunul de spovedanie, silit de gura nevestei.

– Nu, părinte, nu blestem!

– Spui minciuni?

– Nu!

– Ai furat vreo capră?

– Nu!

– Ai furat grâu, untdelemn, po­rumb?

– Nu! Nu!

Și i-a citit rugăciunea de iertare.

– Să mă împărtășesc?

– Da, poți să te împărtășești!

– Te-ai spovedit? L-a întrebat nevasta.

– M-am spovedit.

– Ai spus că furi porci?

– Nu.

– De ce?

– Nu m-a întrebat!

Și dacă l-ar fi întrebat? Poate că și-ar fi mărturisit păcatul, dar în tot cazul, nu din adâncul sufletului și cu zdrobire de inimă, ci de nevoie, pen­tru că și pocăința lui era la fel.

Să luăm aminte: era posibil ca omul să-și spună păcatul fără rușine, poate și cu mândrie, soției, copiilor, vecinu­lui, la cafeneaua din sat, doar preotu­lui n-a putut să-l mărturisească. De ce? Nu l-a lăsat diavolul, ca să nu pri­mească iertare prin spovedanie!

Și tu îți spui păcatele fără rușine, probabil și lăudându-te, psihologu­lui, prietenului, prietenei, altuia, dar preotului te temi să-l spui, te înfricoșezi să-l mărturisești! Vezi cât râde de tine satana?

(Arhimandritul Vasilios BacoianisDuhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 18-20)