Dragostea lui Hristos și pentru Hristos descoperită prin Euharistie

Reflecții

Dragostea lui Hristos și pentru Hristos descoperită prin Euharistie

Lucrarea preotului, ca cel care este purtător dar și transmițător al Harului lui Dumnezeu, capătă substanță și devine din ce în ce mai vizibilă în spitale. Ce este foarte interesant e faptul că pacienții care își pun nădejdea în ajutorul divin își găsesc mult mai ușor echilibrul de care au nevoie și împreuna-lucrare întru Hristos, preot-pacient, dă rezultate uimitoare la care puțini se așteaptă. 

Știm cu toții că împărtășirea cu Hristos este precedată de o pregătire aparte. De bună seamă, creștinul are nevoie în primul rând de dorința de a se uni cu Hristos, dar și de o pregătire riguroasă prin spovedanie, penitență, post și rugăciune. În felul acesta omul se pregătește de întâlnirea tainică cu „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”[1](Ioan 1, 29), după cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul la râul Iordan.

Nevoia de a ne elibera de povara păcatelor ce ne apasă, ne apropie de scaunul de spovedanie, unde dragostea lui Hristos prin blândețea duhovnicului fac ca prin răbdare și iscusință să trezească în sufletul penitentului sau să mențină vie dragostea pentru Hristos și finalitatea acestui periplu să fie unirea cu El prin Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie.

Ne întrebăm uneori care este tipologia omului care se poate împărtăși și bineînțeles putem să ne și răspundem zicând că este cel depărtat de păcate, cel care are binecuvântare pentru a a-L primi pe Hristos dar sunt și situații în care ne întrebăm ce se întâmplă cu creștinii lipsiți de dișcernământ.

Dacă pentru cei sănătoși acest lucru este mai simplu, având rațiune, fiind în deplinătatea funcțiilor mintale, una din condițiile pe care omul trebuie să le îndeplinească în vederea împărtășirii, nu la fel putem spune despre cei care se află într-o astfel de suferință grea cum este boala psihică. Pastorația pacienților cu boli psihice, este mai dificilă, necesită o atenție aparte. Persoanele chinuite de boli psihice au nevoie de multă afecțiune, de multă răbdare din partea semenilor, până ei își pot redobândi capacitatea de a discerne ce este bine și ce este rău.

Indiferent de forma ei, fie că este o simplă depresie, o stare de anxietate sau o formă mai avansată (cum este schizofrenia), această boală îl izolează pe creștinul cuprins de ea de nevoia de a comunica, de a se deschide, de a spune ce are pe suflet.

Preotul implicat zilnic în activitățile cu persoanele de acest fel, alături de medicul specialist, reușește să-l ajute pe cel aflat în suferință să se redescopere, să redevină un om – aș îndrăzni să spun normal – deși este greu de delimitat această stare de normalitate de unde și până unde ține. Spovedania, în cazul acestor persoane, se face anevoios. Cel care se spovedește are nevoie de mult discernământ. În lipsa lui, situația este îngreunată și îl ține departe de unirea Euharistică, cu Hristos. Din mila și dragostea Mântuitorului față de omul aflat în suferință, apar în viața celui bolnav psihic momente de luciditate, de trezvie, momente de rațiune prin remisia bolii, moment în care ca printr-o minune acesta se poate spovedi conștient, ca mai apoi să se poată bucura de împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui Hristos ca „merinde pentru viața de veci”[2] (Rugăciunea I a Sfântului Vasile cel Mare) și curățirea păcatelor. Marea responsabilitate o are preotul, care trebuie să iconomisească lucrurile, având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic.

Putem cu certitudine afirma astfel că: „Acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii”[3](Octoih). Firea celui aflat într-o astfel de suferință este slăbită, omul aflându-se într-o stare de neputință sau alteori această fire o are chiar și de la naștere. Deși s-a încercat a se găsi sursa de la care pornește boala, totuși nu se știe cu certitudine cum și când apare în viața omului. 

În spitalele de specialitate, spitale de psihiatrie, pacienții au vârste diferite. Pe toată perioada internării, fie ea voluntară sau involuntară, pacientul este monitorizat în permanență de specialiști: medic, psiholog, preot, care își dau silința să descopere ce tratament i se potrivește dar și care sunt cauzele, ori care a fost momentul declanșării bolii (cu aproximație). Acești pacienți găsesc în persoana preotului sprijinul de care au nevoie. Sunt situații și am întâlnit cazuri, în care preotul este singura persoană din spital în care pacienții cu asemenea afecțiuni au încredere deplină.

Deci, lucrarea preotului, ca cel care este purtător dar și transmițător al Harului lui Dumnezeu, capătă substanță și devine din ce în ce mai vizibilă în spitale. Ce este foarte interesant e faptul că pacienții care își pun nădejdea în ajutorul divin își găsesc mult mai ușor echilibrul de care au nevoie și împreuna-lucrare întru Hristos, preot-pacient, dă rezultate uimitoare la care puțini se așteaptă. Mulți rămân mirați și sunt tot mai încrezători că Dumnezeu face minuni în viața omului credincios.

Sfânta Împărtășanie fiind medicamentul cel mai de preț, deoarece izvorăște din Hristos Doctorul cel Mare”[4] (Cuvântul de învățătură al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, rostit în Duminica a 27-a după Rusalii), aduce vindecare, mângâiere dar și nădejde celui neputincios.

O mare parte dintre pacienții cu boli psihice au o râvnă aparte pentru cele sfinte. Am putea afirma, chiar, că este greu să deosebim uneori sau să delimităm boala de credința manifestată cu o râvnă aparte. Bucuria de pe chipul unei persoane care întelege că suferința nu este neapărat o pedeapsă, ci o modalitate de a se apropia mai mult de Dumnezeu, este greu de descris în cuvinte. Cel care deprinde darul rugăciunii și-L iubește pe Hristos cu toată ființa sa, acela simte o pace lăuntrică adâncă, deplină și simte la rândul său dragostea lui Hristos, de care nu se mai desparte, împărtășindu-se din ea prin Sfânta Euharistie.

(Pr. Vasile Țarcă, preot misionar de caritate în cadrul Spitalului de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Pădureni – Grajduri, județul Iași)

[1] Sfânta Scriptură (Ioan 1, 29)

[2] Rugăciunea I a Sfântului Vaile cel Mare (Canonul Sfintei Împărtășanii)

[3] Octoih 

[4] Cuvântul de învățătură al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, rostit în Duminica a 27-a după Rusalii.