Următoarea etapă este aceea a adolescenţei, când părinţii trebuie să-l lase pe copil şi de unul singur. În cadrul educaţiei creştine, această etapă din viaţă este una foarte importantă, căci dacă până acum credinţa copiilor se datora, în principal, credinţei noastre sau a unor oameni cu autoritate (preotul, naşii, prietenii mai mari), de acum încolo ei trebuie să dobândească credinţa lor proprie.

Acum copilul începe să creadă nu pentru că aşa spun părinţii sau preotul, ci pentru că înţelege cele spuse în Crez şi poate zice conştient: „cred”, nu doar „noi credem”, aşa cum noi toţi spunem „cred”, deşi la Liturghie cântăm aceasta împreună.

Această observaţie generală se poate aplica şi cu referire la comportamentul în biserică al părinţilor cu copii care au crescut deja. Chiar dacă am vrea să ştim totul, trebuie să ne ferim de controlul total al vieţii religioase a copilului. Să nu urmărim cum se roagă, cum se închină, dacă se clatină de pe un picior pe altul sau dacă spune la spovedanie toate păcatele. Nu trebuie să-l tot întrebăm unde a ieşit în timpul slujbei sau ce a făcut. În această perioadă, ceea ce putem face noi este să nu-l deranjăm.

Mai târziu, când copilul devine matur, să dea Domnul ca noi să putem merge împreună la aceeaşi parohie, pentru a ne împărtăşi. Dacă se va întâmpla totuşi să mergem la biserici diferite, tot nu va fi nici un motiv de supărare. Trebuie să ne supărăm doar atunci când copilul nostru va fi în afara Bisericii.

(Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 212-213)