Unii părinţi confundă noţiunea de „educaţie” cu cea de „învăţare”, astfel încât cea de-a doua o înlocuieşte adesea pe prima. Din punct de vedere creştin, de ce trebuie să se îngrijească părinţii în primul rând?

Este de la sine înţeles că cea mai importantă este educaţia. Dacă învăţarea va da roade, atunci slavă Domnului!, iar dacă nu, nu e nimic grav. Cultul primirii unei diplome universitare sau statutul social care reiese din această hârtie sunt strâns legate de duhul acestei lumi. Având în vedere o ierarhizare a societăţii, posibilitatea de a urca pe scara socială (de cele mai multe ori în mod iluzoriu) este asociată cu obţinerea unei diplome de absolvire a unei instituţii prestigioase de învăţământ.

Dacă părinţii ar dori să le ofere copiilor o instruire demnă doar pentru ei, aceasta ar fi deja foarte bine. Dar, de cele mai multe ori, instruirea într-o instituţie de învăţământ se face doar pentru a primi diploma. Odinioară, pentru a scăpa de armată, tinerii încercau să continue cât de mult posibil studiul în instituţiile de învăţământ.

În alte cazuri, diploma este dorită pentru a pleca de la ţară sau dintr-un mic orăşel într-o metropolă sau în capitală, şi câteodată studiile se fac doar pentru ca odrasla să nu rămână de căruţă și să nu fie mai prejos decât alții, care „nu sunt mai deștepti ca el”. Cunosc mulți oameni care nu au folosit deloc în viața lor de matur diplomele obținute la facultăți.

De aceea, pot spune că ar fi bine ca părinții creştini să nu încerce acelaşi clişeu și să nu-şi fixeze ca scop instruirea fiului sau a fiicei doar pentru că altfel aceştia „ar putea avea oarecare neplăceri pe viitor” sau că, „pentru orice eventualitate, e mai bine să aibă hârtia la mână”.

(Pr. Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 196-197)