Înainte, copilul era ocupat şi angrenat în efortul colectiv. De aceea, nu se punea problema că se plictiseşte sau că n-are nimic de făcut. Tot mai marea urbanizare a vieţii noastre şi lipsa legăturii nemijlocite între munca noastră şi dobândirea celor necesare vieţii îl fac pe om să muncească oriunde, numai bani să fie. Şi se presupune că munca trebuie să fie cât mai uşoară şi cât mai bănoasă. De asemenea, e foarte de dorit – însă, din păcate, nu iese întotdeauna – ca această muncă să fie şi interesantă. Ea nu este însă legată nemijlocit de viaţă, şi părinţii ajung astfel adeseori să-şi părăsească copilul ca să câştige bani pentru a trăi.

Înainte copilul doar mânca şi dormea acasă, iar tot restul vieţii se desfăşura în ciclul: curte, câmp, poiană, pădure, râu. Copilul contemporan este încătuşat în apartament. Năzuinţa copiilor de a ieşi afară este, din punct de vedere pur biologic, absolut firească – dar deocamdată singura soluţie este existenţa şcolilor, care şi ele îl încarcerează pe copil într-un spaţiu artificial, într-un „apartament de masă suprapopulat”.

Pe de altă parte, este absolut clar că şcoala, grădiniţa sunt percepute de familie ca un fel de depozit unde copilul este lăsat până în momentul când părinţii vin obosiţi acasă şi se odihnesc. Şi copilul nu este absolut deloc angrenat în viaţa lor. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, dar mi se pare că motivele psihologice ale „fugii” copiilor noştri din familie în stradă, în tot felul de urâciuni ţin de încălcarea organizării fireşti a vieţii copiilor. (Protoiereu Dimitrie Smirnov)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 41-42)