În vremea aceea Iisus era ziua în templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în templu, ca să-L asculte. Iar atunci se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paști. Dar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor. Și a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și s-au învoit să-i dea bani. Iar el a primit și căuta prilej să-L dea lor fără știrea mulțimii. Deci, a sosit ziua Azimelor, în care trebuiau să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. (Luca 21, 37-38; 22, 1-8) (Vineri în săptămâna a 29-a după Rusalii)

Textul rânduit a se citi în această zi se află către sfârșitul Evangheliei după Luca. Ca și în zilele precedente, sunt rememorate momente din zilele petrecute de Iisus în Ierusalim, înainte de Sfintele Sale Pătimiri. După „ispitirea” Domnului de către farisei și saduchei și după vestirea semnelor sfârșitului vremurilor, aici Sfântul Luca descrie alte lucruri întâmplate în vremea când Hristos învăța în templu, de fapt în curtea de acces a templului, acolo unde puteau intra credincioșii. În templul propriu-zis intrau la acea vreme doar preoții și leviții, după rânduiala lăsată de Moise. Însă în „curtea lui Israel” se aflau mai multe clădiri, porticuri, pridvoare, unde mulți veneau și ascultau ceea ce diferiți învățați propovăduiau. Așa trebuie să fi făcut și Domnul, fiind dis-de-dimineață în acel loc, iar cu El era „tot poporul”, adică oameni din toate categoriile sociale. Însă Domnul predica doar ziua în templu, iar noaptea ieșea din oraș, înnoptând pe Muntele Măslinilor, aflat la aproximativ zece minute de mers pe jos, dincolo de zidurile cetății. Aici se afla și grădina Ghetsimani, iar înnoptarea Sa în acea grădină devenise un obicei, fapt pentru care, câteva zile mai târziu, Iuda și trimișii de la templu L-au găsit cu ușurință pe Iisus. Acest lucru reiese chiar din următoarele versete. 

Sfântul Luca afirmă fără ocolișuri că Iuda s-a hotărât să Îl vândă pe Domnul, dat fiind că a intrat satana în acest ucenic, rămas în tradiție ca un simbol al trădătorului. Nu e clar ce înseamnă acest lucru, cum „a intrat” diavolul în el. Fie că Iuda a acceptat gândul cel rău, căci și aceasta înseamnă în definitiv o locuire a duhului rău în om, fie că propriu-zis ucenicul apostaziat a devenit demonizat, posedat de cel rău. Oricare variantă e posibilă, iar diferența nu e așa de mare precum ne-am imagina. În esență, atunci când un om stăruiește într-un gând rău, plănuind cum să transforme acest gând în faptă, atunci puterile întunericului pun stăpânire asupra lui. Acesta e motivul pentru care încă din cartea Genezei se povestește cum Dumnezeu îl îndeamnă pe Cain, care era mohorât și probabil invidios pe fratele său, Abel: „Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, pacatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Geneza 4, 7), iar Domnul Iisus spunea odinioară: „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” (Matei 26, 41).

Motivele pentru care Iuda s-a hotărât să Îl vândă pe Domnul nu sunt evidente la Luca. Dar din contextul tuturor celor patru Evanghelii, precum și din tradiție, s-ar da de înțeles că Iuda a fost dezamăgit de mesajul propovăduit de Iisus. Ucenicul iscariotean se aștepta probabil la un Mesia războinic, care să scoale poporul la luptă împotriva romanilor și nicidecum nu înțelegea Evanghelia păcii și a dragostei față de toți oamenii. În altă parte se afirmă sec faptul că Iuda ținea punga cu bani din care se cumpăra mâncare pentru Iisus și Apostoli, dar ucenicul era hoț și lua din ea (Ioan 12, 6). Astfel, fie că din pricina lăcomiei, fie a dezamăgirii, Iuda intră în contact cu arhiereii și cărturarii care căutau deja să Îl omoare pe Domnul, dar nu știau cum să Îl prindă de față cu toată lumea, fiindcă ar fi stârnit mare tulburare. Într-un final, Iuda cade la o înțelegere cu aceștia, potrivit căreia urma să primească bani, fără a se spune la acest moment câți anume. 

Ultimele două versete din Evanghelie localizează temporal momentul acțiunii, anume ziua Azimelor, în care urma să se jertfească Paștile. Aceasta nu era chiar ziua Paștilor, ci ajunul ei, când tot poporul intra în febra pregătirilor de bucate tradiționale. Cu această ocazie, Domnul îi deleagă pe Petru și pe Ioan să meargă undeva anume și să pregătească masa festivă de Paști. Acest important ospăț, la care se serveau azimi și miel cu ierburi amare, a fost sărbătorit într-un mod special nu doar de iudeii din vechime, ci și de Domnul împreună cu Sfinții Apostoli. Însă de acum înainte această cină capătă o nouă înțelegere, mai ales pentru noi creștinii, una dincolo de simboluri și repetiția timpului, o înțelegere veșnică. Este masa jertfei de la Sfânta Liturghie, în care mielul jertfit, înlocuit pentru creștini de Trupul Domnului, e primit de cei ce participă la Sfânta Slujbă în chipul pâinii și vinului binecuvântate de preot, întocmai cum Însuși Domnul Iisus a săvârșit la acea cină tainică. 

Evanghelia acestei zile este, prin urmare, o istorisire în care dragostea și trădarea, umplerea de duhul Evangheliei sau de duhul cel rău, dar mai ales jertfa, amintesc de modul în care Hristos ne iubește. În fața Lui, tot poporul ia atitudine. Așa cum știm că la Judecată oamenii vor fi despărțiți, întocmai cum păstorul separă oile de capre, înțelegem că oamenii înșiși se decid înaintea lui Hristos, asemenea celor evocați aici: fie trezindu-se dis-de-dimineață pentru a-L asculta, cum făcuseră odinioară iudeii de rând în templu, iar în zilele noastre creștinii veniți la slujbă, fie dimpotrivă urându-L și căutând să-L omoare prin gânduri lipsite de evlavie, fapte rele ori pur și simplu prin indiferența de tot ceea ce este sfânt și ziditor de suflet.