Scârbele intense

precum aurul în topitoare,

curăţă sufletul, îi dau viaţă,

îl întăresc şi îl domolesc.

(Sfântul Nou Mucenic Iosif din Sankt Petersburg)

La vreo 45 de kilometri de Sankt Petersburg se află orăşelul Gatcina, foarte îndrăgit pentru grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş, înainte de revoluţie a vieţuit Maria, monahie cunoscută nu numai de locuitorii din Gatcina, ci şi de numeroşi oameni din Sankt Petersburg.

Revoluţia din 1917 a găsit-o pe Matuşka Maria pe patul de boală. După ce a suportat o encefalită, o inflamare a creierului, s-a îmbolnăvit de Parkinson: tot trupul îi era parcă înlănţuit şi rigid, chipul palid, ca o mască. Inițial nu putea vorbi, dar mai apoi a început să vorbească cu gura întredeschisă, printre dinţi, încet şi cu o voce monotonă. Era cu totul invalidă şi avea mereu nevoie de ajutor şi de cineva care să se ocupe de ea. De obicei, această boală produce puternice schimbări psihologice: iritabilitate, încăpăţânare penibilă care constă în repetarea de întrebări stereotipe, egoism şi egocentrism, manifestări de senilitate. De aceea, majoritatea pacienţilor se găsesc prin spitalele de psihiatrie.

Însă maica Maria, fiind cu totul invalidă trupeşte, nu numai că nu a degenerat din punct de vedere fizic, ci a scos la iveală trăsături cu totul extraordinare ale personalităţii şi ale caracterului ei – fapt care nu este o caracteristică a bolnavilor de Parkinson. A devenit extrem de blândă, smerită, supusă, puţin exigentă, interiorizată. S-a adâncit în rugăciunea neîntreruptă, răbdând starea dificilă fără să crâcnească.

Ca răsplată pentru această smerenie şi această răbdare, Domnul i-a trimis un dar: alinarea celor întristaţi. Oameni cu totul străini, aflându-se în necazuri, durere, deprimare şi deznădejde au început să o cerceteze şi să stea de vorbă cu ea. Şi toţi cei ce veneau plecau alinaţi, luminaţi în durerea lor, potolindu-și mâhnirea, liniştindu-se în temerile lor, dispărându-le depresia şi deznădejdea. Zvonurile existenţei acestei monahii ieşite din comun s-au răspândit treptat, depăşind cu mult hotarele oraşului Gatcina.

Matuşka Maria vieţuia într-o căsuţă din lemn la periferia oraşului, unde am cercetat-o și eu în martie 1927. Aşteptând să fiu primit, examinam multele fotografii din sala de primire şi am remarcat două: cea a Mitropolitului Veniamin (de Sankt Petrsburg, noul mucenic) şi cea a Mitropolitului Iosif (care avea să devină nu peste multă vreme ierarhul „mişcării iosefite”). Mitropolitul Iosif, pe fotografia lui, scrisese o dedicaţie emoţionantă Matuşcăi Maria, citând cu generozitate din lucrarea lui, În braţele Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese pe scurt: „Pentru mult respectata Matuşka Maria cea pătimindă care, printre atâtea alte persoane suferinde, m-a alinat şi pe mine, păcătosul...”

Am avut marea şansă să fiu prezent la săvârşirea unor minuni de vindecare a unor suflete chinuite. Un tânăr care a crescut în deznădejde după arestarea şi exilul tatălui său, care era preot, a plecat de la maica Maria zâmbind bucuros, fiind hotărât să primească rangul de diacon. O tânără care era în doliu a plecat radiind de bucurie, cu hotărârea de a se călugări. Un bărbat în vârstă, care suferea profund din pricina morţii fiului său, a plecat de la Matuşka drept ca bradul şi plin de nădejde. O femeie în vârstă, care venise plângând, a plecat liniştită şi hotărâtă.

Când m-am dus la maica Maria i-am spus că mă chinuia de multe ori o depresie severă, că aceasta dura câteodată mai multe săptămâni şi că nu putusem să aflu niciun mijloc de a scăpa de ea. Mi-a zis:

Depresia este o cruce duhovnicească. Este trimisă pentru a-l ajuta pe cel ce nu ştie cum să se pocăiască, adică pe cel care cade din nou după pocăinţă în păcatele de mai înainte... Şi, prin urmare, numai două leacuri pot tămădui această suferinţă uneori extrem de grea a sufletului. Trebuie fie să înveţi să te pocăieşti şi să oferi roadele pocăinţei, fie să duci bine această cruce duhovnicească, depresia ta, cu smerenie, blândeţe, răbdare şi cu multă recunoştinţă faţă de Domnul, aducându-ţi aminte că povara acestei cruci va fi socotită de Domnul ca rod al pocăinţei. Şi, la urma urmelor, ce mare mângâiere să realizezi că deznădejdea ta este roada nerecunoscută a pocăinţei, o autopedepsire inconştientă în lipsa roadelor ce se cer de la noi! Cu gândul acesta ar trebui să ne pocăim, după care depresia dispare puţin câte puţin şi se vor naşte adevăratele roade ale pocăinţei.

Cu aceste cuvinte primite a fost ca şi cum cineva ar fi făcut la propriu o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră spirituală. Am plecat un alt om!

Aproape de anul 1930, maica Maria a fost arestată. A fost acuzată de propagandă anti-revoluţionară şi de participare la o organizaţie contra-revoluţionară, conform paragrafelor 10 şi 11 ale articolului 58 din codul penal sovietic. Fratele ei, de asemenea, a fost arestat. „Organizaţia” era formată din numai două persoane. Iar „propaganda” împotriva comunismului era darul ei de alinare în scârbe. Cei ce erau prezenţi în timpul arestării au constituit un tablou înfricoşător al bătăii de joc şi al violenţei sălbatice la care au supus-o pe bolnava paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima politico-religioasă” a maicii era agravată de refuzul ei de a-l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie – după faimoasa lui Declaraţie de la 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă.

Biata monahie a fost târâtă de doi cekişti cu braţele îndoite la spate, de-a lungul podelei şi a pământului, din pat până în camion. Clătinindu-i trupul paralizat şi mult pătimind, cekiştii l-au aruncat şi l-au dus. Fratele ei a fost dus în alt automobil – supranumit „corbul negru” – o limuzină neagră folosită îndeosebi pentru transportul victimelor arestărilor făcute în toiul nopţii.

Cei care o iubeau pe Matuşka Maria, plini de compătimire, au început să-i aducă în închisoare pachete modeste. Aceştia au fost îngăduiţi timp de o lună. Apoi, într-o zi, nu li s-au mai acceptat pachetele, spunându-li-se scurt: „A murit la spital”. Pacienţii cu handicap erau, în general, omorâţi… Trupul nu a fost restituit.

Fratele ei, bărbat scund, slab şi rafinat, care s-a îngrijit de ea cu devotament şi care primise vizitatorii, a executat cinci ani de detenţie într-un lagăr de concentrare din Siberia, după nouă luni de anchetă.

(Sfinții din catacombe ai Rusiei, fragment de I. M. Andreyev, 1982)