Îmi este dor de liniște. Mi-aș dori mult ca anul acesta să izvorască din liniști și rugăciuni.

Îmi amintesc anii adolescenței când, pe la ora opt dimineața, începeam a zări pe fereastra înghețată câte o doamnă cu capul acoperit, călătorind în liniște prin albul înghețat, din neunde spre... nu știam unde. Cu timpul am aflat că erau femei creștine care mergeau tainic spre Sfânta Liturghie. După o noapte în care parcă toate se sfârșeau în zarvă și fum, ele începeau, prin călătoria lor tihnită și albă, Anul cel Nou. Era ca și cum începea din nou lumea. Se depăna dintru caier de liniști albe și nepătrunse pentru mine la vremea aceea, când încă nu cunoșteam pe Domnul. Nu pricepeam multe, însă lăuntric lucra taina acestor clipe dedicate Lui...

Mă întreb uneori dacă omul acestui veac gălăgios mai știe să tacă. Dacă mai știe că poartă înlăuntrul său cotloane de taină, tărâmuri cu liniști albe și dor isihast, cămări cu icoane și candele care ard atât de cald și tainic. E atât de liniște în această cămară încât se aude șoapta flăcării, rugăciunea tăcerii...

Mă întreb ce-ar fi dacă Domnul ar opri pentru o vreme timpul acesta gonaci. Cum ar fi să ne oprim o vreme, o vreme fără timp, fără goana după nimic și fără gălăgie?... Ce-ar fi dacă s-ar face acea liniște mare, despre care mărturisesc Sfintele Scripturi?

Am vedea cât suntem de goi, precum Adam înainte de a se acoperi cu frunza de smochin? Am vedea nonsensul după care gonim? Falsul din viața noastră? Cât am îmbătrânit? Sau, poate am reuși în sfârșit să auzim liniștea... Tainele nepătrunse ale chipului nostru lăuntric. Șoaptele inimii, chemarea Harului, suspinul Duhului Sfânt dinlăuntrul nostru.

Sau poate..., poate am putea desluși veacurile care se tânguiesc întru noi, neamurile de frați întru Adam care ne cer rugăciunile, ne-am putea oare auzi genealogia lăuntrică? Am înțelege în chip simțit cum suntem cu toții una, întru tot omul, adamic. Și prin Har, una cu Ipostasul nostru, Domnul Hristos, Însuși Iubirea Care în tăcere S-a întrupat și jertfit pentru noi.

...a pătimit și S-a îngropat... De câte ori spun Crezul mă izbește acest S-a îngropat. E deplină smerenie, căci iată, El S-a acoperit cu mormântul, cu mormântul tăcerii, al liniștii depline. O, dar cât a putut cuprinde acea Liniște, a mormântului Său! A cuprins asumarea morții noastre, a identității umane ce ajunsesem prin păcat, și Învierea!

Iată, dar, numai în tăcere, în liniște, stau ascunse cele mai adânci taine. Ale omului și, asumându-le pe acestea, ale Domnului.

Toate acestea sunt în noi. Precum niște ținuturi ale unei alte lumi, pe care numai făcând liniște le vom putea descoperi și trăi în taină, cu Domnul. De necuprins este adâncul ființei noastre, de aceea numai liniștea le poate cuprinde pe toate, în taina unirii cu Duhul Sfânt.

De am tăcea, măcar din când, din toate ale noastre! Chiar și din vorbe bune și fapte filantropice. De s-ar lăsa din când în când peste lume acel: și s-a făcut liniște deplină...

Când învățăm să tăcem, inima omului se unește cu inima Domnului. Smerit, tainic, în toate ale sale. Fie ea inimă goală, inimă de piatră. Dacă în tăcere o aducem înaintea Celui Care pe toate le cunoaște, le poartă, inima de piatră învață a se lăsa iubită și astfel, va iubi.

De nebănuit este liniștea, taină care le poate cuprinde pe toate cele de necuprins, de nerostit... desăvârșit!

Adu, Doamne Iisuse, un strop din limba veacului ce va să fie, tăcerea... Ninge peste noi albe ninsori de har și liniști! Însuți ne cuprinde în taina isihiei Tale, Tu, Singurul Cuvânt-Liniște, pe noi toți – întregul Adam.