Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos ca să se poată numi fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin sau bolile trupești, sau ocările și osândirile de la oameni; pe lângă acestea, și uneltirile celor nevăzuți, cu curaj și răbdare.

Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe patriarhi, proroci, apostoli și mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmtă a încercărilor și necazurilor, pentru a bineplăcea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii să slujești Domnului, gătește-ți sufletul spre ispită, îndreaptă-ți inima și rabdă” (Înțelepciunea lui Sirah 2, 1). Iar în altă parte: „Toate cele ce-ți vin primește-le ca bune, știind că fără Dumnezeu nu se face nimic” (Ecclesiastul 2, 1).

Drept aceea, sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu trebuie să se prindă înainte de orice, de răbdare și de nădejde. Căci meșteșugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleșire în vremea necazului, ca să depărteze de la nădejdea către Domnul.

Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări, încât să deznădăjduiască. Pentru că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, ci va face împreună cu ispita și sfârșitul, ca să puteți răbda” (I Corinteni 10, 13).

(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, capitolul 129, în Filocalia, volumul V, p. 343)