Pentru izbăvirea de patima iubirii de arginţi, Sfântul loan ne îndeamnă, mai întâi să urmăm exemplul sfinţilor, căci aceştia, prin viaţa pe care au dus-o, s-au învrednicit de intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Imitându-i pe aceştia, „să ne rupem de această lume”, adică să ne înstrăinăm de obiceiul şi mentalitatea lumii contemporane, care aşează banul şi materia pe primul loc. Să nu ne facem părtaşi freamătului lumii, pentru a nu ne slăbi puterile sufletului şi pentru a nu cădea în mrejele altor patimi.

Doctoria acestei boli cumplite este, spune Sfântul loan, sărăcia, însă nu în înţelesul pe care îl are ea astăzi. Pentru acest mare teolog, sărăcia are un dublu sens. Astfel, pentru monahi, ea înseamnă votul sărăciei, depus la intrarea în monahism, adică renunţarea de bunăvoie la toate bogăţiile avute în lume şi la cele pe care le-ar putea dobândi în mănăstire.

Pentru mireni, sărăcia înseamnă milostenie, privită ca o sărăcire de bunăvoie, în sens figurat, o renunţare din iubire şi compasiune la unele bunuri şi la câţiva bănuţi pentru a-i ajuta pe semenii aflaţi în nevoie şi în suferinţă. Această renunţare, prin săvârşirea ei tot mai deasă şi din toată inima, devine o virtute capitală pentru orice creştin, tămăduind boala grea a arghirofiliei. Scopul milosteniei, al renunţării la o părticică din câştig, este de a-l face pe cel pătimaş să nu mai preţuiască atât de mult materia, să-şi dezlipească inima de ea şi să o apropie de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Casian, Patima iubirii de arginţi şi vindecarea ei prin milostenie, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 6)