Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceață în sine și o răspândește în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaș se așază o drojdie de amărăciune, care, prin fața lui întunecată, se răspândește și în afară. Omul bun îi îndulcește pe toți, pe măsura bunătății lui. De aceea sfinții comunică o dulceață sufletească. Omul rău îi amărăște și îi agită pe toți. Atât bunătatea, cât și răutatea au o forță iradiantă. De aici se vede că, atunci când cineva devine rău, fără să fi suferit vreo influență văzută pe măsura răutății lui, trebuie să fi primit această influență de la ființe rele nevăzute.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, în Filocalia XI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 402)