Am fost frapat, în primele mele contacte cu orașul, la țara fiind născut, că oamenii de pe stradă nu-mi răspundeau sau mă priveau bizar când mă adresam acestora cu „Bună ziua”. Noroc de mătușu-mea, ajunsă orășeancă de câțiva ani, care mi-a spus că „nu-i frumos ce fac”. Fiecare era cu treaba lui, aproape nimeni nu-l cunoștea sau nu-l interesa de celălalt (aveam să aflu mai târziu). Rețin acest episod ca fiind unul dintre primele mele gesticulații de „acomodare” cu un nou perimetru în care încercam să „intru” cu regulile pe care mi le însușisem până la un moment dat. De bună seamă, la început era firesc să dau cu bâta-n baltă. Dar, cu timpul, m-am dat cu lumea…

Această întâmplare, care mă urmărește și acum, mă face să reflectez la următoarele chestiuni: cum e mai bine să fie structurată o comunitate (mai mare, mai mică), pe deschidere, comuniune, transparență între membrii ei, sau pe închidere, discreție, neutralitate în acord cu principiul prezervării intimității? Ce se câștigă sau ce se pierde prin „tragerea cu ochiul” la treburile celorlalți sau prin păstrarea unei distanțe „civilizate”? Are vreo funcționalitate o astfel de vizare a celui de lângă tine? Cât poți intra în „teritoriul” (fizic, psihic, cultural) al celuilalt?

Într-o comunitate tradițională, fiecare îl cunoaște pe celălalt și, într-o oarecare măsură, fiecare devine interesat sau responsabil de ceea ce face celălalt. Nu-i vorba doar de un interes de cunoaștere de dragul cunoașterii, ci de un prealabil pentru o bună conviețuire și comunicare. Aș merge mai departe și aș spune: chiar și bârfa, ca vizare a celuilalt, e un mod de „luare în seamă”, de „somare” valorică sau de „îngrijire” în raport cu alteritatea. Lăsând la o parte relațiile de rudenie (care altfel se construiesc sau se întrețin la țară, de pildă) sau cele de proximitate (cu vecinii), întreaga comunitate devine un „construct” social în care membrii ei trebuie să se cunoască, să interacționeze, să comunice. A nu cunoaște pe cineva dintr-un sat este luat drept o carență ce trebuie eliminată cât mai curând posibil. Oricum, „gura satului” preia și umple acest gol, la nivelul acestui mental colectiv găsindu-se multe reprezentări, valorizări, etichetări în legătură cu ceea ce un individ nu știe încă și la care se poate „alimenta”.

În plus, într-un astfel de corpus social, mai ales dezavantajat din punct de vedere material, relațiile de într-ajutorare sunt mult mai puternice. Coeziunea crește într-un climat auster, de penurie (materială, simbolică, de libertate). Mi-aduc aminte că a împrumuta un pahar de zahăr sau de ulei de la un vecin, în vremuri de restriște, se constituia într-un gest firesc, de solidarizare şi de înțelegere umană. Iar a dărui o bucată de pâine scoasă din cuptor sau de turtă aburindă copiilor vecinului la ceas de seară era luat ca un gest firesc, întru bucuria celui care dăruia, ca și a celui care primea. La țară discreția are alte conotații decât cea etalată în marile aglomerări. A nu te interesa ce se întâmplă în curtea vecinului era un semn de insensibilitate și de „lenevie” comunitară. A lua act și a interveni chiar în disputele (inclusiv matrimoniale) ale megieșilor se constituia într-o obligație nescrisă a comunității.

Mai mult decât atât, fluxul comunitar avea atât o față „prezentă”, cât și una „absentă”. Trebuia să fii atent nu numai față de cei care existau, ci și față de cei care au fost (moși și strămoși) sau cei care vor fi. Comuniunea cu antecesorii se făcea prin evocări, amintiri, pomeniri, „relația” fiind atent urmărită de contemporani.

O astfel de „ordine” relațională era edificată organic și avea funcționalitate pentru mediul respectiv. A o fi translat mecanic (cum de altfel, parțial, s-a și întâmplat) în contextul urban nu putea avea decât efecte bizare, catastrofice. Nu ar fi avut rost și ar fi fost cu totul anapoda să te uiți la vecinii  - de scara, de bloc - prin „gaura cheii”. De bună seamă, la altfel de construcții relaționale ar fi trebuit să se apeleze. Ceea ce a fost nu mai putea fi. Din păcate, alte pârghii psiho-relaționale, cu efecte similare, nu au apărut sau nu au fost încurajate. Comunitatea nou instituită a ajuns în faza unui deficit (auto)reglator. Consecința? Nu mă mai interesează nimic în legătură cu ce fac vecinii. E treaba lor! Nu importă dacă aceștia au nevoie de un pahar de apă sau dacă intervenția mea oportună ar putea avea un efect salvator (în caz de boală, de un accident oarecare, de o nevoie imperioasă într-o direcție sau alta). Nu contează dacă se ceartă sau se bat între ei, atât timp cât nu mă afectează! Doar evenimentele limită mai trezesc la viață latente predispoziții comunitare (incendii, crime odioase, decese descoperite într-un târziu…). Vechile mecanisme de comuniune nu au fost substituite de altele noi, reclamate de actualele cadre civilizatorii.

Societatea actuală, mai ales cea de factură urbană, instituie o anonimizare cvasitotală pe direcția proximitate, iar cele structurate afinitar sunt parcelate, vagi, tranziente, construite ad-hoc, fără criterii precise. Până și moartea cuiva tinde a fi camuflată, devenind o „afacere” strict personală (constați, într-un târziu, de pildă, că un vecin de scară nu mai este). Să fim bine înțeleși: nu tânjim după structuri psiho-relaționale revolute, valabile pentru anumite cadre socio-culturale care le-au generat și care, ele însele, au dispărut. Transparența își are limitele ei. Vrem doar să deplângem tendința indiferentistă în care alunecăm și faptul că nu suntem în stare să edităm construcții comunitare mai solidare, bazate pe respect, atenție și responsabilitate, unul față de celălalt. Individualismul contemporan, în numele respectării unor drepturi ale singularității, depreciază în ultimă instanță personalitatea, însingurând-o și ascunzând-o după o „perdea” solipsistă. Nu putem neglija, indiferent cât de evoluată ar fi lumea actuală, funcția formativă, corectivă, ratificatoare a „ochiului” celuilalt. Ceea ce nu poate face legea sau statul (prin organele zise abilitate) ar putea să facă fiecare dintre noi, unul față de celălalt, din aproape în aproape, cu iubire și înțelegere, în mod difuz și permanent.