Într-o societate condusă eminamente după principii materialiste şi pur hedoniste, ce exaltează o libertate neângrădită de legile moralităţii, completată însă de plăcerea ispititoare a simţurilor, omul poate cădea uşor pradă alienării, lăsându-se angrenat în iureşul spiritului contemporaneităţii. Înstrăinarea de Dumnezeu aduce cu sine un mare gol lăuntric. Omul timpurilor moderne este pândit la fiecare „colţ” de pericolul ca, autolimitat în cotidianul cuprins de orizontul realităţii, să piardă căile de comuniune cu Dumnezeu. Pierderea acestei legături a individului modern cu transcedentalul este potenţată şi încurajată de un contact tot mai aprofundat al celui dintâi cu diversitatea epuizantă a materialităţii. Individul modern se lasă subjugat, neputând şi nedorind măcar, o minimă sacrificare a aparentelor bucurii pe care aceasta i le oferă, pentru o trăire revelatorie în plan metafizic. În acest context tulbure, omul pare a pierde tot mai acut din înţelegerea sensului real al lacrimilor lăuntrice. Ne este rușine, ne este teamă, numai dor de ele nu.

Când sufletul se află într-o stare de atât de mare uscăciune lacrimile sunt cele care vin să-i potolească din arșița ostenelii. Apă născută din foc - lacrimile sunt zămislirea focului ce mistuiește-n creuzetul suferinței povara păcatului, a nevdredniciei și nedesăvârșirii, a nedreptății. „Apa dizolvă, focul căleşte: apa lacrimilor transformă fixitatea inerţială în subtilitate, iar focul lor fixează subtilitatea astfel obţinută în materia nobilă a mărgăritarului: sarea devine cristal” sintetizează Andrei Pleșu în eseul său „Darul lacrimilor”. Cu fiecare lacrimă se plămădește urcușul rugăciunii către Dumnezeu și întărirea noastră.  Mare și veşnică mângâiere primesc de la Dumnezeu cei a căror suflete izvorăsc lacrimi curate, împlinindu-se astfel făgăduința Mântuitorului: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Dar oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Părintele Cleopa sintetizează răspunsul la această întrebare astfel:

„Lacrimile sunt de opt feluri, după Sfinții Părinți. Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, când omul se gândește la frumusețea creației dumnezeiești. Acestea formează cel mai înalt plâns, numit plâns de bucurie și de dor dumnezeiesc. Lacrimile dragostei îngrașă pe om. Lacrimi din frica de Dumnezeu. Acestea au mai mică putere decât cele dintâi, pentru că plânsul din dragoste de Dumnezeu este plânsul fiului către Tatăl, iar plânsul din frică este al slugii care mereu se teme să nu supere pe Stăpânul său. Plânsul din frică mijlocește la Dumnezeu iertarea păcatelor și este înaintemergător al celui dintâi. Plânsul din frică usucă pe om, asemenea cleștelui care se arde de foc. Lacrimi de milă și dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru săraci, văduve, copii orfani, pentru cei flămânzi, goi și străini, pentru toți oamenii din suferință. Aceste lacrimi sunt sfinte și mântuitoare asemenea celor dintâi. Lacrimi din frica morții și a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mântuitoare ca și cele dintâi și aduc roada de pocăință. Lacrimi din fire sau firești, adică ale soților, ale rudelor, ale părinților pentru fii și ale fiilor pentru părinți. Acestea nu sunt nici bune, nici rele. Ele se pot vedea uneori și la animale. Lacrimi din slava deșartă. Acestea sunt foarte periculoase, pentru că pe lângă lacrimile cele bune, mântuitoare și smerite, pune diavolul lacrimi de slavă, spre a fi văzuți și lăudați de oameni. Or, plânsul cel duhovnicesc trebuie să fie întotdeauna ascuns și neștiut de nimeni, afară de Dumnezeu și de duhovnic. Lacrimi din dezmierdare, care izvorăsc din poftă, din beție, din mânie, din aducere aminte a celor rele etc. Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din sărăcie, din durerea ranelor, pentru tot felul de boli. Primele patru feluri de lacrimi sunt mântuitoare; cele firești nu sunt nici bune, nici rele; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare și aducătoare de osândă”.

Pojghița amăgirilor comode și a deznădejdii poate fi topită cu lacrimi - lacrimi calde și sincere, lacrimi de căință, lacrimi de iertare și împăcare. Printre cuvintele de folos ale Sfinților se regăsește constant îndemnul la a-L căuta pe Dumnezeu (și) cu lacrimi:

- „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu lacrimi” (Sfântul Siluan Athonitul).

-  „Darul plânsului și al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esențial pentru mântuirea noastră. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit Lui Dumnezeu și și-a atras în chip deosebit bunăvoința Lui, iar darul străpungerii și al lacrimilor este semnul că pocăința noastră a fost sau este primită” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

-  „Doctorul așteaptă să vadă lacrimile tale. Apropie-te! Să nu te temi! Arată-i Lui rana, aducându-i și doctoria - lacrimi și suspine - că iată s-a deschis ușa pocăinței!” (Sfântul Efrem Sirul).

- „Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine decât toată lumea şi nu ai nevoie de plâns?” (Sfântul Isaac Sirul).

- „Cu lacrimile ochilor tăi udă-ţi obrajii, ca să odihnească peste tine Duhul lui Dumnezeu şi să te spele de întinăciunea urii tale” (Sfântul Isaac Sirul).

-  „Lipsa plânsului, după învățătura Părinților noștri este un semn că rugăciunea noastră încă nu a atins prima sa treaptă de înălțare către Dumnezeu” (Cuviosul Sofronie de la Essex).

-  „Să plângem, fraților! Ochii noștri să verse lacrimi înainte de a trece acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre” (Sfântul Macarie cel Mare).

-  „Să plângem pe măsura fărădelegii; pentru o rană adâncă să fie o tămăduire adâncă și îndelungată; pocăința nu trebuie să fie mai mică decât nelegiuirea” (Sfântul Ciprian).

-   „Lacrimile în vremea rugăciunii sunt o frumoasă baie, iar după rugăciune să ții minte pentru ce ai plâns” (Sfântul Nil Sinaitul).

-   „Cel ce spune că-și plânge păcatele sale și continuă să le facă se înșeală singur pe sine” (Avva Isaia Pustnicul).

-   „Sufletul apăsat de necazuri se ridică spre Dumnezeu prin lacrimile pocăinței” (Sfântul Ioan Scărarul).

-  „Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gândită (....) Precum apa, adăugându-se câte puțin în foc, schimbă văpaia cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului adevărat stinge toată văpaia mâniei și iuțimii” (Sfântul Ioan Scărarul).

-  „David a păcătuit numai o dată și a plâns totdeauna, iar tu păcătuiești totdeauna și nu plângi niciodată” (Fericitul Augustin).

-   „Sf. Apostol Pavel a plâns trei ani, zi și noapte, îndreptând lipsurile altora (Fapte 20, 31), iară noi nu plângem nici pentru ale noastre” (Sfântul Ioan Hrisostom).