Inima celui ce se pocăiește, un alabastru plinit în Mir (Luca 7, 36-50)
Prin Duminica Mariei Egipteanca și a femeii păcătoase ce-și pocăiește viața suntem dinaintea unei provocări. Să credem că iertarea este posibilă. Iar celor care nu cred asta să le dăm pace! Pentru ca nu cumva încercând să le mulțumim falsele exigențe să pierdem liniștea care vine din plângerea, ștergere a picioarelor și ungere cu mir a Oaspetelui venit în lume să ne ierte!
Veți îngădui, rogu-vă, ca să pun în tâlcuirea Duminicii acesteia, numită a Sfintei Maria Egipteanca, un gând de încurajare pentru toți aceia care, greșind, au gustat din dulcele-amar al pocăinței. Nevăzuții stâlpi de rugăciune ai bisericii, dăruiții cu darul iertării și împliniții în Iertarea lui Dumnezeu. Ascunșii de ochii noștri obosiți deja în a căuta vinovații. Răniții care refuză să se răzbune pentru rana lor și poartă în adâncul lor nădejdea iertării lui Dumnezeu ca un tabernacol cu Legea cea Nouă. Adusă de Domnul Hristos parcă în ciuda celor care o calchiază cu infinita lor mediocritate de duh și micime de suflet.
Suntem într-o vreme a judecății publice fără precedent. Evanghelia acesta ne învață că Domnul Hristos nu iubește știrile de can-can pentru că el crede mai mult în pocăința omului decât în gâlceava moralistului autosuficient. Domnul Iisus Hristos care caută la gesturile găzduirii ca la niște gesturi ale cinstirii Oaspetelui care este, știind El bine că acela care pe El nu-L cinstește, nu cinstește pe nimeni dintre cei care își poartă rana cu pocăință. Pentru că neiertarea aproapelui este mereu moda preferată a celor care se cred funcționarii lui Dumnezeu. Judecarea aproapelui, aruncarea lui în cianura răutății publice după măsura ineptă a unei dreptăți zdrențuite moral fiind parcă sensul vieții lor.
La polul opus femeia păcătoasă. Tandră dinaintea iertării la care nădăjduiește. Simte că Omul dinaintea ei nu are nimic din trufașa bărbăție a oamenilor ce și-au făcut unic scop vestirea de sine. Vede în Hristos Domnul pe cel vrednic de ungere cu mir și încă unul din cele scumpe, din cele care se țineau în alabastru. Gestul ei nu vine să ungă simplu pe Dumnezeu-Omul, ci ne descoperă cât de mult vindecă iubirea în sufletul păcătosului deznădăjduit. Lăsăm deoparte neatenția fariseului Simon. Unii i-ar găsi scuze. La un astfel de Oaspete nu ai cum să nu te fâstâcești, nu ai cum să nu uiți ritualul. Femeia însă nu ca să împlinească un ritual vine la Hristos, ci pentru că înțelege, deslușit prin pocăință, Chipul care e gata să înfrunte moartea. Ea intuiește ceea ce alții n-au curaj să știe nici acum, după ce modelul ei este oferit familiei creștinilor.
Nu de ritualuri protocolare are nevoie Hristos, ci de inima noastră pocăită, înmiresmată de mirul părerii de rău. Pentru că gestul ungerii lui Hristos este urmat de acela al spălării picioarelor cu lacrimile sale, iar ca prosop folosește părul capului său. Se umilește cu totul. Ca una care înțelege că iubirea este dinaintea ei. Va fi încercat toate iubirile lumii și în multe dintre ele s-a opintit cu păcat. De astă dată simte că poate iubi fără ca iubirea să-i mai fie păcat. Credeți că este puțin lucru? Priviți în jur și înțelegeți lecția umilinței care sesizează serenia fără seamăn a Mântuitorului.
Darul lui Hristos pentru naturalețea iubirii femeii este iertarea păcatelor. Este acceptarea credinței din fapte ce dovedește pocăința din inimă. Nimeni nu poate mima iubirea dinaintea Iubirii. Și nimeni nu poate mima primirea iertării păcatelor. De aici porunca Domnului Hristos către femeie: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 7, 50). Un soi de eliberare de complexul „gurii lumii” în propriul efort de redobândire a omeniei. Un bătrân maramureșean îmi citea în copilărie din Scriptură, iar aici, îi aud glasul asprit de oboseala cositului, cum spunea simplu: „Credința ta te-a mântuit; dă-le pace!”. Tâlcuire de om cuminte care știa că gura lumii nu încurajează pocăința și nici nu ajută la vindecarea păcatelor ci, asemeni unei melițe nesătule, sfârtecă liniștea gândului cu Dumnezeu.
Prin Duminica Mariei Egipteanca și a femeii păcătoase ce-și pocăiește viața suntem dinaintea unei provocări. Să credem că iertarea este posibilă. Iar celor care nu cred asta să le dăm pace! Pentru ca nu cumva încercând să le mulțumim falsele exigențe să pierdem liniștea care vine din plângerea, ștergere a picioarelor și ungere cu mir a Oaspetelui venit în lume să ne ierte! De aceea zic să îmi îngăduiți ca astăzi să le mulțumesc, în cuvântul la Evanghelia aceasta, tuturor celor care se pocăiesc de păcate și plini de dragoste ne dăruiesc mirul exemplului lor ca să redobândim iubirea lui Dumnezeu. Și din această redobândire să creștem în inima noastră iertarea!
Dorul după Dumnezeu, măsurat prin intensitatea pocăinței
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro