Hristos cel răstignit şi înviat, nu moartea şi învierea ca teme teologice, constituie centrul teologiei Sfântul Apostol Pavel. (Sfântul Iustin Popovici)

În creştinism nu se poate vorbi propriu zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim printr-o lege (...), ci prin Persoana lui Iisus Hristos (Dumitru Stăniloaie)

Reprezentăm oare puterea dragostei? În inima noastră, în viaţa noastră şi prin noi, Evanghelia reprezintă oare vestea cea bună, care ajunge la oameni ca bucurie, ca libertate, ca viaţă nouă?(Mitr. Antonie Bloom)

Evanghelia din duminica Umblării pe mare ne arată o barcă prinsă în furtună. Cine e în barcă? Se poate da în multe feluri un răspuns.  Îl voi alege pe acesta: în barcă sunt câţiva oameni care pot vorbi cu adevărat despre Iisus Hristos. Sunt cei ce pot vorbi cel mai bine despre Mântuitorul. Au umblat, au suferit, au flămânzit, au băut şi au mâncat, s-au bucurat împreună cu El vreme de trei ani. Vreme în care au trăit, în spaţiul vieţii omeneşti, evenimente cum nu s-au mai întâmplat niciodată pe pământ. Şi atât de multe încât, aşa cum spune unul dintre ei, Sfântul Ioan Evanghelistul, dacă ar fi toate scrise în cărţi, lumea nu le-ar putea cuprinde. Oamenii din corabie L-au cunoscut personal pe Domnul Iisus Hristos şi au mărturisit prin Evanghelii, prin epistolele lor şi prin toată Sfânta Predanie despre Cel pe Care L-au crezut, L-au iubit şi în Care au nădăjduit până la sfârşitul mucenicesc al vieţii lor.

Urmaşii lor sunt episcopii şi preoţii. Ei sunt cei care de peste două milenii păstrează mărturia apostolilor despre  Iisus Hristos şi o transmit, intactă, fiecărei generaţii, atât ca învăţătură, prin cateheză, cât şi prin Sfintele Taine, ca putere de a trăi învăţătura creştină. Toate acestea se întâmplă în Barca numită Biserică.

Dar atâta vreme cât stai în corabie IISUS este pentru tine, inevitabil, în mare măsură, o Nălucă. Una teologică, dacă vrei. Este un personaj în mare parte creat în mintea ta de cunoştinţele şi experienţele pe care le-ai avut în barcă, adică în spaţiul teologic şi liturgic al Bisericii. Dar examenul credinţei abia urmează: este examenul furtunii, a umblării prin lume cu Iisus Hristos. Este experienţa trecerii de la Năluca teologică, la Persoana reală, care trăieşte încercările acestei vieţi cu trupul şi cu inima sa de carne. Este moştenirea apostolică a cunoaşterii personale a Domnului Iisus Hristos în furtuna vieţii din lume. Căci lumea, stăpânită de satan prin păcate şi patimi rele se răzvrăteşte din ce în ce mai mult faţă de Ziditorul ei. Furtuna pe care o înalţă în faţa Corabiei Mântuirii este din ce în ce mai distrugătoare şi mai vicleană. Şi ce face credinciosul de azi în această furtună? Repetă experienţa apostolică: începe prin a reacţiona instinctiv, prin a trage la rame, adică încearcă să răzbată prin puterile proprii. Şi, Doamne Dumnezeule, majoritatea preoţilor şi credincioşilor râvnitori pe care îi cunosc sunt rupţi de oboseală din pricina vâslitului! Ei ştiu din manualele teologice cum trebuie să vâslească, iar din Sfintele Taine îşi iau puterea de a o face. Şi totuşi corabia înaintează din ce în ce mai greu, situaţia e din ce în ce mai disperată, furtuna lumii a umplut-o şi urmaşii apostolilor nu mai prididesc a da apa murdară afară din Biserică. Ce ne lipseşte din moştenirea apostolică de nu reuşim să avem măcar o parte din puterea şi viteza cu care ei au străbătut furtuna şi au ajuns ”îndată” cum spune evanghelistul, la ţărmul celălalt?

Ne lipseşte experienţa apostolului Petru. O experienţă care este „piatra din capul unghiului” vieţii noastre bisericeşti: îndrăzneala Sfântului Petru de a se avânta în mijlocul furtunii, acolo unde, ca mai demult pe Cruce, stă Domnul.

El a venit pentru viaţa lumii. El a venit pentru luminarea lumii, cu lumina Vieţii. Biserica este mijlocul prin care El face aceasta de-a lungul vremii. Biserica nu este scop, ci mijloc de mântuire. În faţa tot mai puternicei furtuni a fărădelegii, creştinii au tendinţa de a-şi concentra toate puterile doar spre a supravieţui. Dar scopul bisericii nu este supravieţuirea, ci salvarea celor care se îneacă în valurile lumii. Biserica este în lume o barcă de salvare. Făgăduinţa Domnului că nimic nu o va putea scufunda vreodată, nici o furtună a lumii, este de ajuns ca să nu mai avem grija aceasta. Dar furtuna satanică tocmai spre provocarea şi consumarea credinţei şi a energiei în acest scop, al salvării Bărcii, se exercită. Acesta este cursa pe care o ascunde furtuna. Adunându-şi toate puterile ca să supravieţuiască, echipajul nu îşi mai îndeplineşte misiunea pentru care i s-a dat barca. Şi ce vede lumea privind acum Biserica? Nişte oameni care nu ştiu ce să mai facă pentru a rămâne creştini. Nişte oameni care abia mai reuşesc să asigure flotabilitatea ambarcaţiunii lor. Tabloul, acest tablou al unei Biserici defensive, care nu de puține ori se luptă să supravieţuiască, e deopotrivă, jalnic şi mincinos. Pentru că am căzut în cursa de a privi furtuna şi de a ne raporta, esenţialmente, la ea. Adică, de a ne desprinde privirile de Hristos. Vedem doar barca şi furtuna. Pe El, dacă suntem sinceri, L-am uitat. E cel mult o nălucă, rătăcită şi ea undeva prin furtună, departe de corabie... Efortul nostru de a salva Biserica L-a transformat pe Iisus în ochii lumii într-un personaj neputincios, pe care lumea Îl batjocoreşte şi azi ca şi atunci când era pe Cruce. Ce altceva sunt vocile care ne spun astăzi, nouă, creştinilor, mai mult sau mai puţin batjocoritor: dacă voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu, atunci de ce nu potoliţi furtuna? Aşa cum I se spunea Domnului, pe Golgota, că dacă El este Fiul lui Dumnezeu să se dea jos de pe Cruce...

Şi Petru a făcut exact ce a făcut Domnul pe Cruce. Apostolul a retransformat prin fapta lui năluca în Persoană vie şi atotputernică.  Până la strigătul Apostolului Petru n-avem în Evanghelie decât tabloul omenesc al unei corăbii surprinse de furtună. Dar cuvintele şi ieşirea din corabie a Apostolului Îl fac prezent şi tot mai vizibil pe Hristos. Îl transformă dintr-o nălucă, într-o Persoană vie. Aşa cum Hristos, nu coborând de pe cruce din instinct de conservare, cum ar fi făcut un om oarecare ce vrea doar să supravieţuiască, ci ducându-Se, prin chinuri şi moarte, adică prin furtună, la Tatăl cu trupul omului, l-a mântuit şi îndumnezeit pe om; aşa şi Apostolul Petru salvează corabia ieşind din ea spre Hristos. Nu o salvează de la pieirea fizică, ci duhovnicească, de la pierderea scopului său. Iată, în mijlocul furtunii, cu barca plină de apă, Petru îşi îndreaptă privirea şi glasul spre Cel pe care furtuna şi încercarea apostolilor de a se salva prin puterile proprii, Îl transformase într-o nălucă. Pentru acest apostol un singur lucru contează: Tu eşti, Doamne? Dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la tine. Esenţialul în furtună nu este să încercăm noi să salvăm barca; aceasta este „asigurată” de Însuşi Dumnezeu, prin cuvântul Său. Şi că noi credem acest cuvânt al Domnului se dovedeşte tocmai prin indiferenţa noastră faţă de acest aspect, tocmai prin lipsa noastră de grijă pentru supravieţuirea Bisericii. Singura grijă născătoare de viaţă şi de lumină este aceea de a vorbi cu şi despre Hristos în mijocul furtunii. Cu Hristos care stă în aproapele nostru. De a salva credinţa şi dragostea, nu biserica care e în grija Domnului. De a înfrunta furtuna prin Hristos. De a ne ruga pentru oamenii prinşi în furtuna mortală a păcatului şi de a mărturisi Evanghelia Lui. Acolo, pe valuri. Faptul de a ieşi în mijlocul cumplitei furtuni, călcând pe valurile ei pentru a propovădui Evanghelia, pe Iisus Cel ce stă neclintit pe aceste valuri şi a Cărui mână va apuca pe oricine se vrea salvat din marea lumii, este singura modalitatea de a face din năluca teologică a unei biserici în defensivă, Persoana vie şi mântuitoare a lui Dumnezeu Întrupat. Mâna lui Hristos nu este ocupată cu ţinerea bisericii pe apă, ci este liberă şi deschisă pentru a prinde pe orice om care se scufundă: să-l prindă şi să-l aducă în Barca pe care nici porţile iadului nu o pot scufunda datorită hotârârii atotputernice a lui Dumnezeu. Nu barca, ci umblarea pe apă a creştinilor dovedeşte că Iisus este Dumnezeu.

Poate lecţia pe care trebuia să o primească apostolul Petru era experienţa însăşi a mântuirii: ce înseamnă să te scufunzi şi să fii salvat. Este o experienţă esenţială, fără de care niciodată nu vei înţelege ce înseamnă să ai un Mântuitor în Iisus Hristos şi care este lucrarea esenţială a Bisericii, Trupul Lui: aceea de a întinde inima şi mâna Lui Hristos celui care se scufundă....

Acesta este elementul moştenirii apostolice care lipseşte de multe ori ortodoxiei noastre pentru a fi o putere mântuitoare, o barcă cu care salvamarii se apropie de cel care este în pericolul de a se îneca, nu o ambarcaţiune tot mai de lux, ancorată undeva în golful compromisului cu lumea, şi în care echipajul ori se luptă cu somnul ori sforăie subţire, bizantin, ariile unui somn creştin...