Mi-a fost greu să aleg între cele două Evanghelii rostuite Duminicii acesteia. Pe de o parte, avem întâlnirea Pruncului Iisus cu cei doi oameni pentru care identitatea Lui este limpede. Ei știu că Pruncul este Mesia. Nimic din modul în care Îl întâmpină nu ne îngăduie să credem că ar fi avut vreo îndoială. Textul Evangheliei (Luca 2, 22-40) ne indică un praznic sufletesc al celor doi, o bucurie a identificării lui Iisus cu Mesia. Martorii acestei mesianități certificate se înmulțesc și se afirmă ca mărturisitori. Căci nu îmi închipui pe Simeon cântând în șoaptă minunatul imn al slobozirii din Așteptare și nici lauda Anei lui Fanuel nu îmi pare a fi o șușoteală la colț de Templu. Oameni asumați care asumă mesianitatea Pruncului și o vestesc celor dispuși să îi asculte. Nu e loc de tăceri dinaintea Slavei Întrupate. Și nici nu poți să-L propui lumii în timbrul vocal al bârfelii, ci cu subiect și predicat, atent la adevăr pentru a nu răni dreptatea. Momentul Întâmpinării este un moment al împlinirii Așteptării. Simeon,    în fond, după Tradiție, dar și după tonul cântării sale, știe că i se apropie moartea. Dar o faci altfel când știi că Mesia S-a întrupat. Că e în mijlocul vieții ce o lași în urmă pentru a te ridica la Viața ce o ai dinainte în reflecția de nesfârșit a veșniciei. Ana vestește celor ce așteptau mântuirea din Israel. Nici moartea ei nu era prea departe. Dispare ca personaj biblic, dar rămâne ca personaj al credinței. Al credinței care vindecă văduvia prin întâlnirea cu Mirele Hristos, biruitorul morții. Suntem în Ierusalim, în Templu, acolo unde pruncii erau purtați spre a fi prezentați lui Dumnezeu ca rod al unui neam uneori chinuit cu alegerea lui de către Cel Preaînalt. 

Cine crede că vocația unui neam este doar împlinirea binelui social, se înșală amarnic. Uneori este mult mai greu să menții bogăția sufletească a unei comunități decât să-i clădești interesele de mall pentru ca apoi să-i devalorizezi efortul de supraviețuire. E limpede din textul Evangheliei că Simeon și Ana știu bine Cine este Cel Ce vine întru Întâmpinare dinaintea Tatălui Ceresc. Bucuria lor este reală. Tainica lor strălucire se reaprinde dinaintea oamenilor Templului și ei vestesc. Știu. Pentru că a trăi credința înseamnă inteligența propovăduirii fără a manipula adevărul. Sunt, parcă, alături de Sfânta Fecioară, Iosif cel drept și păstorii Betleemului, primii oameni liberi după căderea lui Adam. Știu și mărturisesc Adevărul. Iar Acesta îi face liberi.  

Nu-i altfel nici cu semi-păgâna femeie din ținuturile Tirului și ale Sidonului (Matei 15, 21-28). Disperarea ei se transformă în nădejde și strigătul de suferință în rugăciune. Seamănă tuturor mamelor din lume, al căror copii suferă. De boli ori ispite ori dureri sufletești... Ea este toate mamele laolaltă, aduse de suferință dinaintea lui Hristos. Domnul nu-i răspunde.  Și nu este din rea voință ci pentru că o cunoaște, știe că face față testului acestuia al părutei nebăgări în seamă. Sau, mai degrabă, le vădește celor prezenți comportamentul lor de indiferență. Până și apostolii nu se cutremură de suferința ei, ci de gura ei mare, de strigătul ei. Ei nu-I cer Domnului să o ajute, ci să scape de ea, să-i dea drumul, să-i astupe gura, cum am spune astăzi. Senzația că lecția este pentru ei vine mai ales în urma dialogului dintre femeie și Domnul Hristos, Cel născut din femeie, Fecioara Maria. Aceasta se vede că-L însoțește mereu în toate întâmpinările ce se află în miezul întâlnirii Sale cu oamenii. Și nu doar pentru acolo și atunci. 

Femeia din Canaan ne uimește cu spiritul ei de înțelegere a majestății Slavei Celui dinaintea Căruia își varsă focul durerii. Îl numește „Fiu al lui David” mărturisind astfel, deopotrivă cu Simeon și Ana, profeții, că Mântuitorul este Mesia, Regele veșnic al lui Israel. De aceea, nu se rușinează să spună că mănâncă, asemenea unui câine, săturându-se din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânului. E smerenia mamei dinaintea Fiului Maicii Sale. Este asumarea unei îngenuncheri a orgoliului. O va fi făcut de multe ori. Cine știa societatea vremii – și-mi este teamă că nimic nu s-a schimbat – știe și ce înseamnă să te înjosească toți suficienții pentru boala copilului tău. Știe și teama ta, ca părinte, să nu-l cuprindă vreo criză sub ochii înțepeniți în suficiență ai celor care priveau boala doar ca urmare a păcatului. Hristos nu vindecă numai copila, de diavol, ci și pe mamă o scoate de sub semnul îndoielii comunității. Scoate și din cei ce o judecaseră pe amărâta aceea diavolul suficienței. Ordinarul care dărâmă atât de des bunul simț și rănește cu nătângeală, deseori, oamenii care ar trebui să stea în ajutorul unor astfel de mame cu copii chinuiți de neputință. Altfel nu îmi explic răceala sufletească a unora față de dramele copiilor, nesăbuita comparare a lumii acestor copii nevinovați cu iadul din care cârcotașii și-au acrit viața. 

Domnul se miră și se bucură. Acel: „O, femeie, mare este credința ta...” nu e simplă constatare. Ci bucurie. Se bucură Hristos. Asemenea lui Simeon și Ana, femeia cea din Canaan își mărturisește inteligența care-i animă credința, care-i luminează nădejdea și care îi susține dragostea. Căci, o dragoste nesusținută de inteligența credinței este obraznică și crede că i se cuvine totul. Femeia aceasta cere fărâmituri. Și primește masa Stăpânului. Bucuria Raiului. Pentru că dincolo de vindecarea fiicei sale, după credința ei ca mamă, chiar în ceasul acela, femeia dovedește că omul poate bucura pe Dumnezeu-Omul cu inteligența sa. Îmi place teribil să cred că Domnul nu a vindecat-o în clipa ci în ceasul acela pe fetița femeii din Canaan să îi lase bucuria înțelegerii minunii. Să știe că El nu reacționează „soft” asemenea magicienilor, ci pentru veșnicie, ca un Dumnezeu adevărat, precum și este. 

Din înaltul Slăvit al Sionului în praful plin de deznădejde plânsă, din intimul Betleem în semeața Galilee a Neamurilor, Hristos Domnul este egal cu Sine. Întâmpină pe om cu dragostea Sa. Și prețuiește inteligența mărturisitoare și mărturia inteligentă. Chiar în ceasul acela în care o întâlnește!