Revin asupra subiectului abordat în articolul de săptămâna trecută. Nu aş dori nici o clipă a cădea în capcana simplificărilor ideologizante sau a etichetărilor impersonale. Problema statutului homosexualităţii şi a homosexualilor în societatea contemporană este de o importanţă ce depăşeşte cu mult anvergura subiectului ca atare. Întrebarea ce stăruie în mintea multora este: de ce se acordă atâta importanţă, în zona politică, acestei problematici? Până la istoria recentă a umanităţii, deşi au fost consemnate cazuri de comportament homosexual în diferite societăţi şi etape istorice, nu s-a pus niciodată problema de a acorda unui cuplu de homosexuali acelaşi statut ca unuia heterosexual (dreptul de a se căsători, de a înfia copii etc.). Homosexualii înşişi nu au avut astfel de pretenţii sau de solicitări. De ce tocmai acum?

Ipotezele care sunt vehiculate atunci când se caută un răspuns la această problemă sunt dintre cele mai diverse. Unii consideră că, pe fondul relativismului moral, a diferitelor "revoluţii sexuale", a unei societăţi mult mai permisive şi mai îngăduitoare cu cei care ies din "tipare", s-a ajuns ca un număr important de persoane gay să aibă acces la funcţii politice de vârf. Aceştia, aşadar, ar exercita presiuni asupra factorilor de decizie spre a se acorda tot felul de drepturi persoanelor homosexuale. Alţii văd în politica ce încurajează căsătoriile homosexuale o strategie de a lovi în familia tradiţională şi, implicit, de a provoca o scădere a natalităţii la nivel global. În fine, mai nou, în insistenţa cu care se flutură această problemă în public, ba chiar se regăseşte în decizii luate de guvernanţi, în pofida unei opoziţii consistente a populaţiei (vezi cazul Franţei), s-ar putea intui doar o manevră a puterii - clasică mişcare desprinsă din manualele de psihologie socială - de a deturna atenţia de la problemele reale, dirijând energiile societăţii civile pe discuţii sterile, purtate pe marginea unui subiect extrem de umflat, comparativ cu reala sa importanţă.

Mai sunt şi alte ipoteze, pe care nu le mai trec în revistă din raţiuni de spaţiu editorial. Nu mă pronunţ asupra nici uneia dintre ele, ar putea fi toate adevărate, nici una sau câte puţin din fiecare. Există însă o explicaţie certă, desprinsă din experienţa luptelor duhovniceşti pe care le duce creştinul de două mii de ani încoace. Încă de la Sf. Ap. Pavel ştim că "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Efeseni 6, 12). Cu alte cuvinte, nici în chestiunea homosexualităţii (precum nici în cea a dependenţelor de alcool, droguri, pornografie etc.), nu avem a ne lupta, de fapt, cu apucături nefireşti, pătimaşe, ci mai ales cu acele duhuri întunecate ce alimentează, prin tot soiul de gânduri necuviincioase (sau chiar spurcate) o persoană. Iar strategia diavolului este, încă de la ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva, următoarea: prezintă răul sub aparenţa (în ambalajul) binelui; ia dorul cel bun, pus de Dumnezeu în inima omului, şi-l perverteşte; îi şopteşte omului că-şi poate găsi împlinirea şi altfel decât îl învaţă Creatorul său. Explicaţia o găsim, spre exemplu, la Cuviosul Petru Damaschinul, care sintetizează admirabil ce mai poate face satana în condiţiile în care s-a revoltat şi a căzut "ca un fulger" din cer: "Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor (s.m.). De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu".

Iată o explicaţie care ne pune pe alte coordonate decât cele frecventate prin presă. Ea este greu de primit şi de digerat pentru o epocă în care ştiinţa este ridicată la rang de idol, iar unele "descoperiri" sau "cercetări" ştiinţifice sunt absolutizate cu încrâncenare fanatică (deşi, periodic, se dovedeşte că ceea ce era "absolut sigur" ieri, este "cu totul depăşit" astăzi). Va veni însă, pentru fiecare în parte, ziua în care ne vom încredinţa că, la sugestia diavolului, nu după mintea noastră neapărat, am săvârşit, de fapt, majoritatea păcatelor. Nu înseamnă că omul este mai puţin vinovat: diavolul doar sugerează, nu şi obligă (excepţia celor demonizaţi, posedaţi, întăreşte această regulă).

Pe cine-l doare inima de homosexuali?

Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare. Pentru că este evident că, deşi cu totul disproporţionate, problema aceasta "rupe" în două societatea românească. Iar faptul că apărătorii căsătoriei tradiţionale sunt în majoritate covârşitoare în această ţară este compensat, iată, prin influenţa pe care adepţii căsătoriilor homosexuale o au atât în rândurile factorilor de decizie, cât şi în mass-media.

Dar durerea cea mai mare, în toată această poveste, este faptul că aceste persoane ce au nefericite porniri homosexuale sunt manipulate pentru susţinerea unor interese obscure, care merg, precum spuneam, până la acele puteri ale întunericului ce vor să stăpânească peste lume. A spune acestor oameni ce se autodefinesc drept "gay" că e normal să fie aşa, din toate punctele de vedere, a le oferi posibilitatea de a avea un surogat de familie sau de a fi "părinţi" înseamnă a le tăia acestora din şansele de a se îndrepta, de a-şi găsi pacea.  Aşa cum menţionează şi site-ul www.homosexualitate.ro -, ce are un motto inspirat, "speranţă şi vindecare pentru homosexuali" - "homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele". Putem afla şi din acest site pe care tocmai l-am amintit, dar şi din multe alte surse, despre numeroase cazuri  de persoane care şi-au schimbat comportamentul, din homosexual în heterosexual. A se induce în conştiinţa unor persoane care acum sunt gay - prin propagandă şi, mai ales prin legislaţie - că este firesc să aibă acest comportament sexual, că nu au nimic de schimbat în viaţa lor, este o adevărată crimă. Înseamnă a-i lăsa să moară, mai ales spiritual vorbind. Şi nu vorbesc ca unul care am auzit doar sau am citit despre dramele prin care trec cei cu tendinţe homosexuale, ci ca unul care am la scaunul de spovedanie astfel de persoane şi care le cunosc durerile. Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat? Sau celui care a fost lipsit totalmente de afecţiunea părintelui de acelaşi sex că aşa trebuie şi că poate găsi acum compensaţie într-o relaţie erotică cu un partener de acelaşi gen?...

Consider că tot acest circ cu legiferarea unor lucruri nefireşti e, de fapt, o bătaie de joc la adresa unor oameni aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutorul nostru. Oameni care sunt manipulaţi, precum adesea au fost manipulate chiar categorii sociale întregi, de către anumite grupuri de putere, spre a dezbina şi stăpâni (a se vedea ce au făcut comuniştii de la noi cu muncitorimea şi cu ţăranii). Unii vor spune să-mi văd de ale mele şi să nu le plâng eu de milă homosexualilor deoarece sunt maturi şi ştiu ei mai bine ce au de făcut. Aşa e. Şi alcoolicul spune că ştie ce face şi că el nu e dependent de băutură, ci doar "bea câte un pahar". Asta nu înseamnă că trebuie încurajat în patima lui, decât dacă vreau să-l distrug, să-i grăbesc sfârşitul. Pe cine-i doare inima de homosexuali: pe acei politicieni care îi folosesc pentru a-şi atinge interesele lor obscure sau pe duhovnicii care petrec ore întregi cu îndrumarea acestor suflete şi care se roagă pentru ei poate mai mult decât pentru alţi fii duhovniceşti?

Acelaşi îndemn, de a nu ne bate joc de aceste suflete chinuite, îl adresez şi celor care, în numele credinţei, îi blesteamă sau îi jignesc în fel şi chip. Dacă vă pasă de familie şi de căsătorie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, încercaţi să-i ajutaţi pe homosexuali să se îndrepte sau măcar rugaţi-vă pentru ei. Altminteri, nu facem decât jocul dezbinătorului şi al "tatălui minciunii". Şi nu suntem cu nimic mai buni (nici noi) în ochii Domnului, Cel care "nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu".