O chemare. O chemare simplă. Fără complicații în explicări inutile. O chemare peste care Domnul Hristos va adăuga mereu iubirea Sa. O chemare ce va spori cu fiecare zi în care cei chemați, numiți mai întâi ucenici, mai apoi Apostoli iar acum Sfinți, Îl vor urma pe Hristos. E o creștere continuă. O apropiere de El și prin El de Tatăl, în Duhul Sfânt. Irezistibilă. O chemare căreia îi răspund dintâi doi dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Bănuim că unul este însuși Ioan Evanghelistul, cel care ne este de-acum povestitor al episodului. Celălalt, nominalizat de text, este Andrei. Pescar din Betsaida și frate a lui Simon, cel ce avea să fie numit Chifa, ce se tâlcuiește Petru, de Însuși Hristos. Un amănunt din viața sa e rostit să topească, parcă, identitatea veche a lui Simon. Îi spune Domnul: „Simone, fiul lui Iona!”. Nu pentru că era fiul unui om cu numele lui Iona, ci pentru că în el fierbea același sânge de profet precum în acela de odinioară care prefera să se piardă cetatea Ninive decât să nu i se împlinească lui glasul ce articulase către oameni profeția. Iar Dumnezeu îi dă lecția fundamentală a pocăinței care vindecă păcatul. Fie el și al unei cetăți. Pentru aceea îi și dăruiește darul de a fi un „semn” al Învierii. Căci trăirea sa în pântecele chitului înainte de a ieși la lumină și continua propovăduire o înțeleg Părinții Bisericii ca semn al pogorârii în moarte a Domnului Hristos, în pântecele ei nenorocit și cuprins de miasmele iadului, dar și al Învierii Sale. 

Petru este, așadar, un semn. Este frate cu Andrei dar, și mai important, va fi fiul Învierii. Copleșit de-acum de liniște, căci dacă urmărim istoria Faptelor Apostolilor și recitim epistolele sale veți vedea un Petru maturizat, atent și capabil de dialog. Nu mai cere minuni pentru că trăise Minunea Învierii. Nu mai vrea dreptate, căci văzuse Adevărul. Și nu se va mai afunda niciodată în apele furtunii căci apa cea vie ce curge din coasta lui Hristos pe crucea Golgotei vindecă rana din coasta propriei omenii. Pare un matur încă plin de candoarea entuziasmului când este chemat. Va deveni el însuși o chemare!

A doua zi, pe când voia să plece spre Galileea, Domnul găsește pe Filip. Rețineți, vă rog, verbul așezat aici de Evanghelistul Ioan: „găsește”! Îl află, ca să folosim atent termenul. Aflându-l, îl cheamă. Nu e descris nici un criteriu. Nu ni se amintește nici o exigență. Dar ea poate fi identificată, oarecum, în entuziasmul prin care mărturisește pe Iisus. Îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret! (Ioan 1, 45). Acest „fiul lui Iosif” pare mai degrabă un semn de familiaritate, un mod de a recunoaște familia din care vine Iisus și care, după tradiție, ar fi fost neam cu acest Natanael. De unde știm? O veche tradiție ne spune că mirele de la Cana Galileei ar fi fost tocmai Natanael. Acolo a fost chemată și Maica Domnului și Iisus cu ucenicii Săi. Prioritatea pomenirii Mariei aici vine din faptul că pe linia ei familia lui Iisus era neam cu Natanael. Poate că e așa. Poate nu. Dar reacția lui Natanael – chemat de Filip, nu de Iisus Hristos – place Domnului. Cuvintele sale, legate de imposibilitatea ca din Nazaret să poată fi ceva bun, descoperă un om riguros și tradiționalist. Priviți ce argument „în conformitate” cu legea îi dă Filip. Înșiră pe cei care au vorbit despre Mesia, Tora u Neviim, și ne vădește că a fi credincios nu înseamnă a repeta clișee și a refuza să gândești. Ca și pe Petru – chemat prin Andrei – Domnul îl ajută cu un amănunt. I-l dă pentru că vede în el un „israelit fără vicleșug”. Cum era și Petru. Rostitor direct și fără conjur a tot ce crede. Amănuntul oferit, cum l-ar fi zărit sub smochin, este până astăzi un prilej de exegeză aprinsă. Cert este că Domnul pe Natanael îl pune pe jarul iubirii. Și Natanael mărturisește: „Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu. tu ești Regele lui Israel!” (Ioan 1, 49). Avem două mărturii asupra mesianității Domnului, asupra regalității Sale mesianice. De ce mai este nevoie să mai propovăduiască Hristos? Pentru că nu doar despre această recunoaștere este vorba în această venire a Lui! Nu doar despre cele pe care le văzuseră deja ci despre deschiderea cerului și mișcarea Îngerilor suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1, 51). Fiul nu venise să se mărturisească pe Sine. Ci pe Tatăl. Să plinească voia Acestuia. Să apropie de oameni Împărăția Cerurilor și să o dăruiască nu doar ca promisiune ci și ca posibilitate deplină. 

Duminica acesta se numește a Ortodoxiei. Cele două mărturii directe- Evanghelia duminicii conține textul de la Ioan (1, 43- 51) – amintesc despre mesianitatea Domnului dar și despre Întrupare ca împlinire a acestei mesianități. De unde și pomenirea icoanelor, pelerinajul cu ele purtate în miezul Liturghiei. Amintind de mesianitatea lui Iisus Hristos, de Întruparea Lui. Dar se numește a Ortodoxiei pentru că ține într-însa o chemare. Care este când directă (Andrei și Filip) când prin oamenii – frați (pentru Petru și Natanael). Nu știu o icoană a Ortodoxiei mai elocventă decât icoana unei astfel de chemări. A unei frățietăți care primește chemarea lui Dumnezeu și apoi o comunică, o cuminecă – împărtășește – celorlalți din comunitate. 

Pentru lumea atomizată în opinii și păreri fără fond Duminica acesta ar trebui să fie o „revizie” asupra credinței noastre. Asupra modului în care poți, ca om, să răspunzi chemării lui Hristos: Urmează-mi! Fără ifose ori răniri ale aproapelui, fără răutăți, fără strășnicii rigoriste lipsite de sens în iubire și rigoare duhovnicească. Încrâncenările nu au ce căuta în răspunsul la chemare. Ortodoxia rămâne așadar o mărturie a Întrupării și Iubirii, o mărturie a unei chemări ce-și așteaptă răspunsul fiecăruia dintre noi. Fii lui Iona și „semnalații” sub smochin deopotrivă.