Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) este una experimentală, a trăirii și simțirii duhovnicești. Accentul este pus nu pe speculație și explicație, ci pe curățire și dobândire. Curățire de păcate, pe care Sfântul Părinte le numește „insensibilitate” și „învârtoșare a inimii”, în vederea dobândirii „nepătimirii” și a îndumnezeirii. Mistica sa este o „mistică a dorului de Dumnezeu”, a iubirii de Părintele Ceresc, experiat ca Lumină și Soare spiritual. Toate virtuțile creștine, în lipsa insuflării din partea Duhului Sfânt, sunt „oase moarte”.

Adevărata Preoție, lucrătoare și mântuitoare, nu este, în mod simplu, urmare a actului și Tainei Hirotoniei, cu „dar al Duhului Sfânt”, după cum și calitatea de părinte duhovnicesc nu este un simplu efect al hirotesiei, ci un real „Botez al Duhului Sfânt”. Criteriul ultim și deplin al adevăratei paternități duhovnicești îl constituie, pentru Sfântul Simeon, botezul Duhului Sfânt.

Duhovnicul este un om duhovnicesc prin excelență, o prezență harismatică și providențială în viața ucenicului, iar calitatea sa de „duhovnicesc” și „harismatic” se recunoaște din roadele operei sale spirituale în sufletele celor încredințați lui spre călăuzire duhovnicească.

Părintele duhovnicesc – om al darurilor dumnezeiești și al harismelor personale

Sfântul Simeon vorbește cu multă insistență despre calitățile pe care trebuie să le întrunească părintele duhovnicesc ideal.

Mai presus de toate, el trebuie să fie un om al virtuților creștine. Ca unul care încearcă să sădească în sufletul ucenicilor idealurile viețuirii creștine îmbunătățite, dorul și dorința de dobândire a sfințeniei, duhovnicul ortodox trebuie să fie el însuși un exemplu sublim al împlinirii virtuților. Un om al virtuților personale, care să trimită, prin viața sa, spre Dumnezeu. Iată sfatul Sfântului Părinte.

O condiție esențială pentru a fi un bun duhovnic, potrivit Sfântului Simeon, este aceea de a fi în același timp un bun ucenic duhovnicesc. Nu poate da sfat cu putere multă decât cel care, la rândul său, primește un astfel de sfat. Nu poate deveni un bun duhovnic decât cel ce a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a aflat nu numai din citit sau din istorisirile altora ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia, ci a cunoscut și a crescut el însuși, s-a format duhovnicește în ascultare față de astfel de oameni cerești.

Dintre virtuțile creștine, care trebuie să caracterizeze viața părintelui duhovnicesc, loc esențial și de cinste trebuie să îl ocupe credința și iubirea, smerenia, bunătatea, răbdarea și iertarea, în care acesta să exceleze.

O mare importanță în viața lui trebuie să o aibă cultivarea virtuții iubirii părintești față de păstoriții săi. „Deschide-ți inima (2 Cor. 6, 13-16) deopotrivă pentru toți frații tăi, recomandă Sfântul Simeon, să ai o iubire egală pentru toată frățimea pe care o porți în tine, iar cinstea să o atribui cum se cuvine fiecăruia după vrednicia și mărimea virtuții lui, nepreferând celui duhovnicesc și virtuos, nici chiar pe cel pe care-l socotești cel dintâi în slujirile turmei tale”[1].

Dragostea părintească a duhovnicului față de ucenici este cea care leagă pe unii de alții și constituie „trăsătura caracteristică a unui adevărat părinte duhovnicesc”[2] fiind, în același timp, un semn al nepătimirii.

În același timp, duhovnicul trebuie să fie un model de smerenie desăvârșită și de slujire. Și de această dată, Sfântul Simeon dă aceluia care dorește să devină un bun duhovnic următorul sfat: „cercetându-te cu grijă te găsești pe tine însuți liber de orice iubire de slavă, neavând nici urmă de plăcere și de poftă trupească, fiind cu totul curat de iubirea de arginți și de ținerea minte a răului, având blândețe desăvârșită și nemâniere și o asemenea iubire față de Dumnezeu, încât numai la auzul numelui lui Hristos te aprinzi de dor îndată și verși lacrimi și, pe lângă acestea, plângi pentru aproapele și socotești greșelile altora ca pe ale tale proprii și te tine însuți te socotești, din suflet, mai păcătos decât toți; în fine, dacă vezi în tine bogat harul Duhului Sfânt, luminând și făcând ca soarele cele dinăuntru inimii tale, și înțelegi că în tine se săvârșește în chip limpede minunea rugului care arde și nu se mistuie, ca unul ce arzi prin aceea că ești unit cu Lumina cea neapropiată, dar nu ești ars pentru faptul că ești liber de orice patimă; încă și dacă ești atât de smerit încât să te socotești pe tine însuți incapabil și nevrednic, ca unul ce cunoaște slăbiciunea firii omenești, dar te încrezi în harul cel de sus și în puterea care vine de la el și îți faci lucrul tău cu osârdie, constrâns de căldura lui (harului), respingând de la tine orice gând omenesc și punându-ți însuți sufletul pentru frații tăi numai și numai pentru porunca lui Dumnezeu și iubirea aproapelui; și, pe lângă cele zise, dacă ai mintea goală de orice gândire lumească și ești îmbrăcat cu haina luminoasă a smereniei, astfel încât nici să nu-ți alipești simplu inima de cei ce lucrează cu tine, nici să resimți aversiune de cei ce lucrează împotriva ta, ci ești întreg egal față de toți în simplitatea, bunătatea și nerăutatea inimii tale – nici atunci să nu îndrăznești să urci la stăpâniri fără sfatul părintelui tău duhovnicesc, ci smerește-te și fă acestea cu rugăciunile și porunca lui și urcă la stăpânire numai pentru mântuirea fraților”[3].

Părintele duhovnicesc ideal trebuie să fie, totodată, un om al harismelor personale, dăruite de Dumnezeu ca răsplată pentru înaltele lui fapte de asceză profundă[4].

Duhovnicul – mijlocitor, doctor și sfătuitor al sufletului

Duhovnicul, în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, nu este judecătorul faptelor noastre, chiar dacă ne cunoaște sufletul în cele mai ascunse unghere ale sale, cu toate căderile și progresele sale. Judecător este numai Dumnezeu, Cel pe care duhovnicul Îl reprezintă. Părintele duhovnicesc este sfătuitor și doctor bun, mijlocitor către Milostivul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre. De aceea, referindu-se la criteriile căutării și alegerii noastre, el ne îndeamnă: „Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor și sfătuitor bun, pentru ca să-ți dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăință potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ți dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ți-L facă milostiv pe Dumnezeu, stând înaintea Lui față către față prin rugăciune și intervenție la El pentru Tine. Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părându-ți-se că ești sănătos – lucru cel mai cumplit – și așa să te predea osândei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, „căci nu toți cei ce coboară din Israel sunt și israeliți” (Romani 9,6), ci cei ce știu limpede sensul acestui nume (Israel) și au o „minte care vede pe Dumnezeu” (cf. Facere 32), și nici toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini, „căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne!” – zice Hristos – „va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” (Matei 7, 21)”[5].

Ascultarea de duhovnic – ascultare de Hristos

Un astfel de duhovnic este greu de găsit sau, în exprimarea Sfântului Simeon, „rari, cu adevărat foarte rari sunt acum cei ce știu să păstorească frumos și să vindece sufletele raționale”[6] dar, odată aflat el, trebuie să-l ascultăm ca pe Mântuitorul Însuși. De fapt, Domnul Hristos vorbește în sufletul și în viața noastră prin vocea duhovnicului nostru, care Îl reprezintă.

Aflarea lui ne face să murim față de lume și să tăiem voia personală, încredințându-ne lui sufletul nostru, spre povățuire și îndrumare duhovnicească, prin trăirea în ascultare desăvârșită față de el: „Din clipa în care te-ai predat pe tine însuți întreg părintelui tău duhovnicesc, să știi că ești străin față de toate cele ce te poartă în afară, adică de lucrurile și averile omenești. Fără el să nu vrei să făptuiești sau să faci ceva în privința lor, dar nu-i cere să-ți lase vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ți va porunci el însuși după socotința lui sau ți-l va da el însuși cu mâna lui”[7].

Un astfel de povățuitor, spune Sfântul Simeon, trebuie primit ca Hristos Însuși, căci „toate cele făcute lor se raportează la Însuși Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, iar El și le împropriază și le socotește ca și cum le-ar pătimi El Însuși”[8].

Cine a dobândit o astfel de încredere în duhovnicul său, „atunci când îl vede, socotește că vede pe Hristos; și atunci când este împreună cu Hristos și urmează Lui. Unul ca acesta nu va mai dori să vorbească vreodată cu altcineva și nu va prefera ceva din lucrurile din lume peste aducerea-aminte și iubirea de El. Căci ce este mai bun și mai de folos în viața prezentă și cea viitoare decât a fi împreună cu Hristos?”[9].

Față de un astfel de duhovnic, ascultarea devine substanța relației părintești și filiale. Ascultarea deplină și sinceritatea totală fac rodnică legătura dintre ucenic și duhovnic. Chiar mai mult decât atât, Sfântul Simeon Noul Teolog lasă să se înțeleagă că ascultarea aceasta de duhovnic trebuie să fie deplină și are forma unei înalte cinstiri față de el. Tot ceea ce are legătură cu duhovnicul trebuie socotit sfânt și izvor al desăvârșirii: „Credință limpede arată acela care venerează ca sfânt până și locul în care stă călăuzitorul și părintele lui, cel care ia cu căldură și praful de pe picioarele lui și-l revarsă peste capul său și-l strânge la inima lui ca pe un leac al patimilor lui și o curățire a păcatelor lui, cel care nu îndrăznește nici măcar să se apropie de el sau chiar să se atingă de vreuna din cămășile sau hainele lui fără porunca aceluia, iar atunci când pune mâna pe ceva din cele ale sale, o face cu frică și respect, socotindu-se nevrednic pe sine însuși nu numai de vederea și slujirea lui, ci și de petrecerea în chilia lui”[10]. Sensul ascultării pentru monahi este integral, total: „Nu cere să bei apă, chiar dacă s-ar întâmpla să arzi, până când nu te va îndemna părintele tău duhovnicesc mișcat fiind spre aceasta dinăuntrul tău”[11].

Dacă ascultarea de duhovnic înseamnă ascultarea de Hristos, nesocotirea povețelor sale echivalează cu nesocotirea și disprețuirea lui Hristos, a cuvintelor, minunilor și Jertfei Sale pentru mântuirea noastră.

Duhovnicul – părinte pe viață și pentru veșnicie

Sfântul Simeon Noul Teolog este împotriva „peregrinării” de la un duhovnic la altul, a schimbării frecvente a duhovnicului, pentru că deasa schimbare a lui nu oferă condițiile cunoașterii profunde a sufletului și nici timpul dezvoltării unei relații de paternitate și filiație proprii. „Colindarea” de la un duhovnic la altul este socotită de Sfântul Simeon cel mai adesea expresia unei delăsări morale și a laxismului duhovnicesc, o formă a patimii trândăviei sau akediei, o ispită a diavolului. Sfântul Părinte lasă oarecum să se înțeleagă că, în întreaga viață duhovnicească, suntem datori să ascultăm doar de un singur duhovnic. Ascultarea de cel dintâi și singurul părinte duhovnicesc aduce spor duhovnicesc și încredere în dobândirea iertării păcatelor. Schimbarea lui și căutarea altora, pe placul și după păcatele noastre, ne face să ne afundăm și mai mult în prăpastia deznădejdii și a disperării. Sfatul Sfântului Simeon Noul Teolog este categoric, imperativ: „Să nu colinzi de la unul la altul, ascultând de vrăjmașul care-ți spune în ascuns că pricinuiești povară mergând des la fratele acela care primește gândurile tale, sau că e rușine să-i înfățișezi de multe ori ale tale, ca să te facă prin aceasta să întrerupi mărturisirea, sau să mergi la altul. Pentru că dacă mergem la cel dintâi, vom câștiga și mai multă încredere în el, și ne vom folosi mult și din viața și din cuvintele lui și nu vom fi osândiți de nici unul pentru viața noastră, ci vom fi lăudați de toți că păzim credința. Iar dacă neglijăm să ne mărturisim des păcatele noastre, cădem în patimi mai mari și ne rușinăm iarăși să le mai facem cunoscute și ne prăvălim în prăpastia deznădejdii (…). De aceea, sârguiește-te să rămâi fără șovăială până la moarte la duhovnicul la care te-ai mărturisit de la început și să nu te smintești de el, chiar dacă ai vedea că desfrânează, căci tu nu te vei vătăma niciodată. Pentru că, precum am spus, de-l vei disprețui pe acela și vei merge la altul, te vei face pricină de multe sminteli și vei judeca la fel și pe toți ceilalți și vei deschide întru tine cale de pierzanie”[12].

Căutarea și aflarea unui Părinte duhovnicesc, în viața căruia să fie întrupate, la modul sublim, aceste virtuți și daruri, precum și trăirea în ascultare față de el și în împlinire a cuvintelor sale „cu putere multă” sunt capabile să elibereze sufletul de păcatele trecute și să îl păzească de ispitele viitoare, îndreptându-l și călăuzindu-l spre mântuire.