Ortodoxia, povestea de dragoste dintre Dumnezeu şi om
Chiar dacă omul a ales să renunţe la iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a renunţat la om, ci a continuat să-i arate iubire. Mai mult, „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).
Dumnezeu este de necuprins, este mai presus de ceea ce mintea noastră poate concepe. Totuşi, cea mai scurtă şi cea mai adecvată definiţie a lui Dumnezeu ar fi aceea a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Iar dacă El este iubire, înseamnă că este şi Persoană, pentru că ceea ce este impersonal nu poate iubi. Dar cum poate fi El Persoană şi să iubească, dacă ar fi singur? Noi spunem că Dumnezeu este Unul, dar asta nu înseamnă şi că El este singur. Iubirea presupune comuniune de Persoane, nu singurătate. Dacă ar fi două Persoane divine, atunci iubirea Lor ar fi una limitată, un soi de egoism în doi. Cel mai adesea, aşa iubim noi, oamenii: eu te iubesc pe tine, iar tu mă iubeşti pe mine. Dar asta este iubire condiţionată. În Dumnezeu, lucrurile nu stau aşa. Sunt Trei Persoane divine: Tatăl, din care S-a născut „mai înainte de veci” Fiul, şi din care purcede Duhul Sfânt. Aceştia Trei sunt Una. Nu sunt trei dumnezei, ci doar Un Dumnezeu întreit în Persoane. Fiecare dintre aceste Trei Persoane este Dumnezeu adevărat şi între ele este o dragoste desăvârşită.
Iubirea nu se epuizează niciodată, ea întotdeauna se comunică în chip creator. Şi Dumnezeu a creat lumea din iubire: a făcut „cerul şi pământul” (Facerea 1, 1), adică pe cele nevăzute – cetele îngereşti, şi pe cele văzute, cele materiale. Cuvântul lui Dumnezeu este creator. Când El a zis: „Să fie lumină!”, atunci a fost lumină. Şi pe toate le-a făcut Dumnezeu doar prin cuvânt. Toate au venit din nefiinţă, la fiinţă: nu le-a scos din Sine, nici nu le-a făcut dintr-o materie preexistentă, ci pe toate le-a făcut Dumnezeu din nimic. Aceasta este puterea creaţiei, aceasta este puterea iubirii divine. Iar pe om l-a făcut Dumnezeu după un sfat în sânul Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). A luat „Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Omul este cununa întregii creaţii. Fiind trup şi suflet, omul uneşte cele văzute sau materiale cu cele nevăzute, spirituale. Din toată creaţia, din tot universul, doar omul este chemat să fie persoană în comuniune de iubire şi în dialog cu Persoanele divine, adică cu Dumnezeu.
După fiecare dintre cele şase zile ale creaţiei, ni se spune în cartea Facerii că „a văzut Dumnezeu că este bine”. Doar după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a constatat că ceva nu este bine şi a zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). Pentru Adam nu s-a găsit acest „ajutor” nici în rândul animalelor, nici în cel al păsărilor (cf. Facerea 2, 20). Atunci a creat Dumnezeu cel de-al doilea om, pe Eva, cea care „se va numi femeie” (Facerea 2, 23). Eva a fost creată din coasta lui Adam, adică din dreptul inimii, pentru că ea îl va „ajuta” pe Adam să înveţe şi să cultive iubirea care să crească până la a se desăvârşi în relaţia cu Dumnezeu. De-a lungul veacurilor şi până astăzi este acelaşi model de învăţare a iubirii. Căci până să ajungă omul a iubi pe Dumnezeu, învaţă mai întâi să-şi iubească părinţii, prietenii, rudele, eventual ajunge la a se căsători, cunoscând iubirea ce se naşte între bărbat şi femeie sau iubirea pentru copii. Abia cunoscând iubirea omenească, ne putem înălţa la iubirea dumnezeiască. Aşa ne învaţă şi Ioan, Apostolul Iubirii: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (Ioan 4, 20).
Adam şi Eva, fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, au fost înzestraţi cu libertate. Nu se poate vorbi despre iubire acolo unde nu este libertate, ele se presupun reciproc. Iar primii oameni, protopărinţii noştri, au ales să iasă din comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi au urmat sfatul diavolului. Acesta a luat chip de şarpe şi i-a îndemnat să guste din pomul din care Dumnezeu îi învăţase să nu mănânce, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, amăgindu-i că aşa vor ajunge şi ei ca Dumnezeu. Adam şi Eva nu erau captivi în Rai şi nici condamnaţi să-L iubească pe Dumnezeu. Ei aveau libertatea de a rămâne în relaţia de comuniune cu Dumnezeu sau a se desprinde de El, prin încălcarea acestei porunci – singura interdicţie, de altfel, pusă ca semn al libertăţii lor de a alege. Ei au ales să-l creadă pe diavol şi au rupt relaţia de iubire cu Dumnezeu, Cel de la care primiseră viaţă. În felul acesta au ajuns să guste moartea şi să cunoască ura, violenţa şi egoismul.
Chiar dacă omul a ales să renunţe la iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a renunţat la om, ci a continuat să-i arate iubire. Mai mult, „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, rămânând Dumnezeu. S-a întrupat din Fecioara Maria acum două mii de ani, când aceasta a răspuns cu iubire la vestea adusă de Arhanghelul Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a propovăduit pe pământ oamenilor iubirea desăvârşită, care se îndreaptă şi către vrăjmaşi, şi către cei răi sau nedrepţi. El Însuşi, deşi era fără de păcat, şi-a asumat toate păcatele oamenilor şi le-a pironit pe Crucea iubirii Sale jertfelnice. După ce Şi-a dat duhul pe Cruce, cu sufletul a coborât până în iadul în care mergeau toţi oamenii, căci Raiul era închis. A înviat a treia zi din morţi, pentru că Iisus Hristos este Însăşi Viaţa şi nici o moarte nu-L putea ţine captiv. Dacă până atunci se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), de la Hristos Cel Înviat noi ştim că iubirea e mai tare decât moartea.
În Ortodoxie, omul învaţă cum să ajungă la îndumnezeire, adică să se unească în chip desăvârşit cu Dumnezeu, cultivând această relaţie de iubire. Acest lucru este posibil pentru că între om şi Dumnezeu nu mai este o prăpastie, căci în Iisus Hristos s-au unit dumnezeirea cu firea umană. Drept mărturie că acest lucru este posibil sunt sfinţii, cei care au lăsat toate ale lumii pentru a dobândi dragostea lui Hristos. Această dragoste înflăcărată a lui Dumnezeu ne va şi judeca pe toţi la sfârşitul lumii, va fi ca un şuvoi de foc ce va cuprinde toată creaţia. Aşadar, omul este liber să aleagă fie iubirea desăvârşită, dumnezeiască, fie neiubirea, numită şi „moartea cea de a doua”. Acolo unde există iubire, acolo nu este moarte.
Hainele de iarnă ale sufletului | Scurt pelerinaj lăuntric în Apostolul duminicii a 30-a după Rusalii
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro