Orice discuţie despre maternitate şi paternitate în viaţa duhovnicească ar trebui să pornească de la o întrebare simplă: de ce numim Dumnezeu-Tatăl prima Persoană a Sfintei Treimi? Răspunsul e simplu pentru orice credincios cu minime cunoştinţe teologice: pentru că Mântuitorul S-a născut din veşnicie din Tatăl, fără mamă, iar în timp, acum două mii de ani, din mamă (Fecioara Maria), fără un tată pământesc. Urmând lui Hristos, şi noi ne raportăm la Dumnezeu ca la adevăratul nostru Tată: "tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri" (Matei 23, 9). Drept mamă orice creştin are Biserica, din al cărei pântece (cristelniţă) s-a născut a doua oară, când a fost botezat.

Într-o familie obişnuită, un copil are mamă şi tată. În chip natural, copilul are o relaţie foarte strânsă cu mama sa, cea care îl poartă în pântece, apoi îl ţine la pieptul său. Iubirea unei mame este de neegalat, ea îi este dedicată copilului chiar şi dacă acesta ajunge să comită fapte reprobabile. Când un creştin apostaziază, dacă revine în sânul Bisericii el nu se botează din nou întrucât, oricât de "risipitor" ar fi fost (V. Luca 15, 11-32), el nu şi-a pierdut calitatea de fiu. Copilul, pe de altă parte, în mod normal îşi iubeşte mama fără nici un fel de condiţii, iar despărţirea de ea este infinit mai dureroasă decât despărţirea de tată. Cu tata, în schimb, orice copil creează o legătură în timp, nu e ceva tot atât de spontan şi de firesc precum e legătura de afecţiune cu mama. Altfel decât în relaţia cu mama, din a cărei dragoste se hrăneşte încă de la început, copilul învaţă să relaţioneze cu tata, faţă de care nu este tot atât de dependent. De aceea, pentru un creştin, relaţia cu Dumnezeu se reflectă iconic mai degrabă în relaţia cu tata, decât în cea cu mama. Asta pentru că Dumnezeu nu vrea să ne "lege" de Dânsul, deşi noi de la El primim viaţă fiecare. Domnul ne cheamă la a conştientiza că El este sursa vieţii noastre, dar o face într-un mod în care să ne putem manifesta libertatea de a-L alege sau de a-L respinge. Am putea spune, plecând de la modelul natural al unei familii, că Dumnezeu ne iubeşte ca o mamă, dar că ne creşte dându-ne libertatea de a ne raporta la El ca la un tată.

Tot aşa este şi relaţia credinciosului cu Părintele duhovnicesc. Acesta are faţă de ucenic o "inimă de mamă" (cum spunea şi Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul), dar ucenicul se raportează la el ca la un tată, având libertatea de a-şi alege duhovnicul sub a cărui ascultare vrea să fie. Această maternitate convertită în paternitate duhovnicească este sintetizată în exclamaţia Sfântului Apostol Pavel: "O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (Galateni 4, 19). Pe scurt, fără maternitatea duhovnicească a Bisericii nu putem conştientiza şi asuma statutul de "fii ai lui Dumnezeu", nu ne putem raporta la paternitatea divină.

Semnificativ şi dramatic, în acelaşi timp, este faptul că nici un om nu poate fi orfan: fie Îl primesc pe Dumnezeu ca Tată, fie pe satana. Evreilor care nu credeau într-Însul, Mântuitorul le spune: "Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8, 38-44). Această mustrare a Domnului se poate aplica astăzi şi nouă, dacă spunem că suntem ai lui Hristos, precum evreii spuneau că sunt fiii lui Avraam, dar prin faptele noastre ne facem, de fapt, fii ai celui mincinos şi viclean, ai "ucigătorului de oameni".

În noi este înscris dorul după Tatăl ceresc, către Care ne îndreptăm în chip firesc. Mântuitorul spune: "Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine" (Matei 19, 14), accentuând faptul că este în firea omului a se îndrepta către Dumnezeu. Dacă unii copii nu se îndreaptă către Biserică şi către Dumnezeu nu e pentru că firea lor ar fi alta, ci pentru că cei din jurul lor i-au "oprit" de la aceasta. Acest aspect dureros se poate regăsi chiar şi în familii aparent credincioase, însă în care părinţii nu trăiesc cu adevărat în Hristos. Cât de greu conştientizăm că nu ne sunt daţi copiii cu alt scop decât acela de a-i pregăti şi ajuta să devină fii ai Dumnezeului Celui Viu! Dacă nu am făcut asta până la vârsta la care mai puteau fi modelaţi, nu ne mai rămâne decât rugăciunea permanentă pentru ei şi o pocăinţă care să-L aducă pe Hristos tot mai mult în viaţa noastră de fiecare zi. Nu este de ajuns să fii tată sau mamă, chiar de excepţie, după criteriile omeneşti, ci trebuie şi să devii fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Paradoxal, nu poţi fi un părinte bun decât pe măsură ce devii un "copil bun" – adică unul dintre cei a cărora "este împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu 10, 14).