Hainele de iarnă ale sufletului | Scurt pelerinaj lăuntric în Apostolul duminicii a 30-a după Rusalii
A nins toată noaptea. A nins cu hainele de iarnă ale lui Dumnezeu peste sufletele noastre degerate, vinete, aproape moarte. Peste cangrena morală în care ne-a adus o libertate venită din adâncul cel mai întunecat și rece al pământului... Ninge cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, cu îngăduință și cu iertare. Ninge peste țară cu iubirea lui Hristos.
„Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu...” (Col. 3,12)
A nins toată noaptea. Cu fulgi tot mai mari, plutind încet, adormitor de lin... Prima ninsoare din această iarnă.
Într-o predică recentă, unul dintre cei mai cunoscuți clerici ai momentului spunea că niciodată nu s-au construit în România mai multe mănăstiri și biserici, nu s-au publicat atâtea cărți religioase și nu s-au deschis atâtea instituții de învățământ teologic ca în ultimii treizeci de ani. Și totuși, adăuga sfinția sa cu o voce gravă, frântă brusc de tristețe, niciodată n-a fost atâta pustiire sufletească în această țară...
Această pustiire sufletească e iarna de tot anul de la noi, e chiciura de pe inimi care nu se topește niciodată. Ni-s inimile degerate de moartea copilului din noi. Moarte repetată de zeci de milioane de ori cu fiecare copil avortat. De milioane de ori cu fiecare român plecat. De sute de mii de ori cu fiecare bătrân abandonat singurătății dintr-un azil sau dintr-o casă tot mai năruită dintr-un sat tot mai gol...
A nins toată noaptea... Fulgii cădeau atât de încet, de parcă în fiecare clipă, ar fi vrut să se oprească în aer și să se întoarcă în cer... Parcă s-ar fi temut să atingă pământul acesta al oamenilor, atât de însângerat și pustiu... Parcă ninge cu o iertare nedorită peste o țară de ucigași... De ce am ucis? Pentru că, ademeniți de împărățiile acestei lumi, ne-am părăsit în inimi neamul. Acesta a fost începutul uciderii... Libertatea care ne-a intrat în țară e un idol păgân. Cere jertfe. Mai ales copii. Mai ales dragostea de neam și de țară. Cere să-i jertfim toată dragostea din noi, toată dragostea pe care ne-au dăruit-o părinții noștri. Ca să ne umple apoi cu duhul ei de desfrânare...
A nins toată noaptea. A nins cu hainele de iarnă ale lui Dumnezeu peste sufletele noastre degerate, vinete, aproape moarte. Peste cangrena morală în care ne-a adus o libertate venită din adâncul cel mai întunecat și rece al pământului... Ninge cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, cu îngăduință și cu iertare. Ninge peste țară cu iubirea lui Hristos. Cămașa Lui țesută din lumină vrea s-o dea de pomană unui ucigaș care tremură tot mai stins în gerul propriei vieți... Fără hainele de iarnă ale lui Hristos sufletul îngheață. Și-n locul păcii lui Hristos care ne face pe toți o Dragoste și un Om, vine somnul morții care însingurează nesfârșit...
Ning cuvintele lui Hristos din biserici, schituri, librării, seminare și facultăți de teologie, din televizoare și telefoane, peste o țară ocupată sufletește de batjocură, de un umor tot mai vulgar și cinic, de o cultură de masă care tâmpește și dezaxează, pervertește și distruge. Ninge cu psalmi, laude și cântări duhovnicești peste un popor absent lăuntric din Biserică, pentru că sufletele sunt plecate la psiholog, căci nu le mai interesează împăcarea cu Dumnezeu, ci cu lumea... Ninge cu o ninsoare care îngheață în aer... Căci în acestă țară cu biserici pline de oameni tot mai triști și singuri, pe pământul plin de sângele copiilor avortați, e tot mai puțin loc pentru nașterea lui Dumnezeu...
Dar, de ne-am dezbrăca de hainele noastre străine de ucigași și ne-am spăla în sângele iertării lui Hristos de sângele copiilor omorâți sau abandonați și de durerea amară a părinților părăsiți, am putea scoate din cuferele uitate ale strămoșilor, hainele de iarnă ale lui Dumnezeu. Îmbrăcându-ne cu ele ni s-ar încălzi sufletele și focul lui Hristos ni s-ar aprinde în inimi.... Și abia atunci ninsoarea încremenită deasupra țării ar începe să cadă pe pământ ca niște aripi nesfârșit de albe pe umerii unor îngeri căzuți...
Atunci s-ar întoarce zborul uitat al copilăriei în inimile bătrâne ale copiilor de azi... Încălzite de hainele lui Dumnezeu sufletele noastre ar începe să cânte, un cântec de mulțumire care ar fi însăși viața noastră.... Și atunci Soarele care abia mai pâlpâie în candelele bisericilor ar răsări cu putere în inimi și ne-ar umple casele de bunătate și dragoste...
Stau la fereastra primei ninsori și visez... Dar visele pot deveni realitate, dacă le pornim spre Cer prin gerul năpraznic al veacului, pe drumul plin de durere, dar și de milă, al rugăciunii...
Schitul Vovidenia, file de istorie (I)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro