Dacă sunt normali, creștinii sunt oameni ai Împărăției lui Dumnezeu. Dacă sunt anormali, atunci sunt oameni lumești cu o filosofie de viață influențată, mai mult sau mai vag, de creștinism.

Lui Iisus nu-i plac ambiguitățile, nu cultivă amestecul, clar-obscurul, ceața. Nu-i place să Îl numești bun din politețe. Este Soarele dreptății, nu vreun licurici rătăcit prin iarba lumiii noastre psihice. Nu e nici măcar un far, o lumină artificială într-un turn zidit de oameni ca să le scoată sufletele prinse în furtuna vieții la vreun liman liniștit al acestei lumi.

Și, totuși, așa sună propovăduirea de azi. Acesta e tonul muzicii de estradă a Evangheliei, compusă parcă tot mai mult de Inteligența Artificială. Virtuozitate instrumentală sau de guriști a unor soliști de excepție, tone de bibliografie erudită la fiecare propoziție a Domnului, cercetări fără finalitate în pădurea fără de sfârșit a înțelepciunii patristice, din care cei plecați nu par să se mai întoarcă vreodată.

Dragostea vorbește simplu, din inimă. Așa cum vorbește Iisus. Așa cum au vorbit sau au tăcut Maica Domnului, Ioan Botezătorul cu toți prorocii, apostolii și sfinții. 

Cei care nu iubesc devin complicați. Se apropie neîncetat, cu mari eforturi, dar fără să se atingă vreodată de cuvintele Evangheliei. De aceea le înconjoară cu grandioase construcții retorice ridicate din nisipul erudiției. Totul e ca un inel lucrat cu cea mai mare măiestrie, dar în care mărgăritarul Împărăției Cerurilor nu poate fi montat...

De la Evanghelia duminicii care a trecut, mulți am plecat poate indiferenți sau triști. Pe urmele tânărului bogat, nu ale lui Hristos.

Ca și acum două milenii, desfrânatele și vameșii s-au bucurat de Evanghelie. Pentru ei cuvântul spus tânărului bogat a fost o veste bună, nu o tristețe. Deși, ca toți oamenii și ei aveau averea lor. Numai că această avere era făcută din păcate și fărădelegi. Să lase această bogăție și să mergă după Fiul lui Dumnezeu, numai pentru ei putea să fie și a fost cea mai mare fericire posibilă. 

Dar cei bogați cu mintea și cu buzunarul, au rămas triști, pe gânduri. Unii s-au mâniat și au pus la cale uciderea lui Iisus. Era o amenințare pentru lumea și fericirea lor, pentru ordinea și ierarhia instaurată de ei, pe care cuvintele lui Iisus le spulberau ca pe niște himere. Le spulbera ca să-i mântuiască, căci oricum urmau să le fie spulberate de moarte, dar atunci le-ar fi fost spre pierzare.

Căci dărâmarea tarabelor din templu și alungarea zarafilor sunt esențial legate de alungarea tarabelor și a negustorilor de înțelepciune lumească din inimi. Toate țesături înșelătoare. Această minte cosmică în care se zbate ca o muscă orice minte omenească din lume...

Toți suntem desfrânate și vameși, dar adevărul acesta stă bine și adânc îngropat sub bogățiile materiale sau intelectuale la care ne raportăm când trebuie să ne definim viața și identitatea. Toți suntem desfrânate și vameși, dar acest pământ bun al inimii, singurul în care poate prinde sămânța cerească a pocăinței, e acoperit de o mulțime de lucruri utile și frumoase, de multele straturi zdravene de pietriș și asfaltat ideologic de calitate superioară, turnate de lume ca să construiască în noi autostrada stimei de sine, pe care creștinii pot străbate cel mai repede și în cele mai bune condiții drumul lor spre iad.

De aceea, raportat la Împărăția lui Dumnezeu suntem niște oameni triști. Nimic din ce avem nu poate intra în ea... Și abia aici, cu această tristețe, începe adevărul despre noi și despre creștinismul nostru.

Dacă n-am lepăda-o repede ca să nu ne avarieze optimismul, ci am stărui în ea cercetându-i și mărturisindu-i cauzele în fața lui Iisus, dacă nu ne-am refugia în dulceața de mătrăgună a tristeții, ci am rămâne în durerea judecății cuvintelor lui Hristos și am începe, cu ajutorul lor, să dezhumăm mormintele văruite care suntem, ne-am trezi descoperind intrarea în Împărăția Cerurilor; și, asemenea desfrânatelor și vameșilor de altădată, chiuind de bucurie, am da năvală în ea...

Împărăția lui Dumnezeu este în inimile noastre. Dar, noi nu suntem acolo... Din pricina gospodăririi averilor sinelui și din teama de a nu le pierde, trăim în cap, foarte departe de propriile inimi...

Am scris aceste rânduri privind cu tristețe la entuziasmul și priceperea cu care niște creștini, clerici și mireni, își argumentau opțiunile electorale. Entuziasm și pricepere din care nu mai rămâne nimic atunci când e vorba de Împărăția lui Dumnezeu...