Rânduieli și improvizații legate de înmormântarea și pomenirea celor adormiți
Cum să împăcăm prevederile Bisericii cu numeroasele datini ocazionate de înmormântarea ori de pomenirea celor trecuți în veșnicie? Accentul trebuie să cadă pe rugăciuni, pe veghea de la căpătâiul decedatului, iar cutumele respective să nu se transforme în dominanta evenimentului. Tot ce se pregătește la înmormântarea sau pomenirea celor săvârșiți din viața pământească înseamnă milostenie în numele lor. Or, aceasta nu se cere făcută decât după puterea fiecărei familii.
Sfânta noastră Biserică a statornicit ca în sâmbăta de dinaintea pogorârii Duhului Sfânt să facem pomenirea de obște a celor din veac adormiți, pentru ca și ei să se bucure de revărsarea Duhului Sfânt. Dacă ne-am întoarce cu ochii minții în anii prunciei noastre, cu siguranță vom descoperi multe momente ce ne amintesc de acest soroc așteptat cu nespusă bucurie îndeosebi de cei mici. Cum să uităm de străchinile de lut frumos împodobite cu mentă sau iasomie, în care mama ori bunica așezau bucate alese sau fructe, chemându-ne apoi să ni le dea de pomană? Din păcate, asemenea tradiții se pierd, regăsindu-se doar în satele vechi românești, acolo unde secularizarea este ținută departe prin credință nezdruncinată și fidelitate față de valorile sfinte ortodoxe.
Că veni vorba de rânduieli ce privesc pomenirile celor adormiți, trebuie să spunem că adeseori ele se constituie într-un ritual ce tinde a deveni mai important decât rugăciunile propriu-zise pentru repausați, fapt regretabil ce se cade îndreptat. Cu toții am asistat la astfel de „lupte” între regula Bisericii și datina nescrisă a poporului. E drept, unele dintre ele, deosebite, se arată demne de continuat. Dar altele se dovedesc de-a dreptul nefolositoare, împiedicând buna desfășurare a slujbelor și înțelegerea corectă a învățăturii Bisericii referitoare la pomenirea celor plecaţi dintre noi.
Bunăoară, cu tristeţe am observat că preotul citește o pericopă evanghelică din cele obișnuite la slujba pogribaniei, iar apropiații răposatului, în loc să asculte cuvântul lui Dumnezeu, se află într-o continuă agitaţie, foșnind pachetele cu haine numite „punți”, strigând cu glas puternic numele destinatarilor ofrandelor, în timp ce poporul distras și el, nu mai ascultă ce spune slujitorul Domnului, ci urmărește cine și ce primește.
M-au întrebat unii credincioși cum să procedeze, căci au un deces în familie, iar rudele nu ajung la un consens asupra numărului „punților”, al prosoapelor, al păturilor; nu ştiu cât de mari și în ce formă să se facă pomenile, cât de încărcat să fie pomul, câte găleți cu apă să dea, ce culoare să aibă găinile oferite groparilor la cimitir, cine trebuie să spargă un vas ori să smulgă doliul de la ușă la scoaterea mortului din casă. Exemplele pot continua. În mod cert, nici unul din obiceiurile amintite nu se regăseşte în cărțile de cult. Și la soroacele de pomenire a celor adormiți ne întâmpină felurite „rânduieli” nescrise, tinzând să capete caracter de normă. Mă opresc la un singur exemplu: de la Paști până la Înălțarea Domnului, se zice că la pomeniri nu se face colivă din grâu, ci se oferă pască și ouă înroșite. La fel, tradiția cu pricina n-o întâlnim nicăieri în învățătura Bisericii: ni se amintește aici doar de simbolistica religioasă a colivei preparate din boabe de grâu.
O altă nedumerire se leagă de dorința unora de a-i imortaliza în fotografii sau pe pelicule video pe cei adormiți ai lor. De aceea vă adresez aceeași întrebare pe care mi-am pus-o la rândul meu: de ce oamenii țin cu atâta îndârjire să aibă o fotografie cu rubedeniile lor aflate în sicriu? Oare nu se cuvine să-i păstrăm în memorie așa cum au fost o viață întreagă, cu și lângă noi, trăind bucurii, necazuri, reușite, clipe unice? De ce i-am dori imortalizați fără suflare, dacă șederea în raclă constituie numai o trecere? Nu că ne-am teme de moarte, nu că am evita să vedem un sicriu, căci, vrând, nevrând, el va fi patul ce ne va duce și pe noi către celălalt tărâm. Nu este vorba de aşa ceva, ci de dragostea, bucuria, ba chiar de efortul de a ne aminti chipul viu al acelei persoane.
Așadar, cum să împăcăm prevederile Bisericii cu numeroasele datini ocazionate de înmormântarea ori de pomenirea celor trecuți în veșnicie? Accentul trebuie să cadă pe rugăciuni, pe veghea de la căpătâiul decedatului, iar cutumele respective să nu se transforme în dominanta evenimentului. Tot ce se pregătește la înmormântarea sau pomenirea celor săvârșiți din viața pământească înseamnă milostenie în numele lor. Or, aceasta nu se cere făcută decât după puterea fiecărei familii. În cazul celor nevoiași, impunerea unui anumit număr de punți, prosoape, găini trebuincioase unei înmormântări ori panahidei riscă să transforme totul într-o povară greu de suportat. Asta nu înseamnă ca persoanele înstărite să se folosească de asemenea momente ca să-și etaleze opulent bunăstarea. Milostenia este mai bine primită când se săvârşeşte în ascuns, după cum ne învață cuvântul dumnezeieștilor scripturi. Decât să se înșire în fața cortegiului funerar o sumedenie de pachete, mi s-ar părea potrivit ca parte din acele haine sau alimente să se dăruiască în vreun orfelinat ori azil. Nu zic, tradițiile au rolul lor, dar să nu le lăsăm să acapareze exclusiv grijile familiei, uitând că, pe lângă milostenie, mare putere are rugăciunea pentru defunct. Având în vedere toate acestea, să facem apel la echilibru și la decență.
Cât despre fotografierea sau filmarea cernitelor momente de vremelnică despărțire, am convingerea că astfel de imagini ar putea deveni o mângâiere doar pentru o rudă apropiată, aflată la kilometri depărtare, care nu a reuşit să ajungă la înmormântarea survenită în urma unui deces neașteptat. Proverbul românesc ne va ajuta, încă o dată, să ieșim din încurcătură. Ca să nu exagerăm, dar nici să fim habotnici, să ne reamintim că „tot ce-i mult strică”.
În ce privește vasul spart, oglinzile acoperite prin casă, sfâșierea doliului de la ușă, găinile de la groapă și altele similare, ele nu fac decât să ducă slujba la granița cu un ritual ocult, dăunător.