Păstrată în memoria Bisericii drept Evanghelia pildei bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21) povestea ne-poveste pusă la inima celor de atunci de Mântuitorul Hristos îndeamnă până astăzi la smerita chivernisire a bogăției și la câștigul îmbogățirii în Dumnezeu a fiecăruia dintre noi. Omul din poveste nu ne este dat drept pildă de luat aminte pentru bogăția sa, ci pentru apăsarea pe sufletul său a ceea ce numește a fi bogăție. Pentru falsa lui fericire. Căci cum rodește țarina din belșug, cum gândește la lucrurile cele mai firești ale vieții. A te odihni, a mânca, a bea, a te veseli nu sunt lucruri ieșite din comun. Se pare că omului exact bucuriile simple îi lipseau. Stăruise o viață pentru a se îmbogăți. Și ceea ce-l fericește îi declanșează numai aduceri-aminte de ceea ce renunțase pentru a fi îmbelșugat. Pare absurd, dar semănăm teribil cu el. Suntem puși pe recuperarea lucrurilor simple la care am renunțat atunci când ne pare că suntem ceva mai bine. Nu în zadar, primul lucru ce și-l dorește este odihna. Nu cred că e vorba aici de dorința de somn dată de oboseala fizică. Ci mai degrabă de odihnirea tonusului său de alergător după bogăție, de odihnă de prea multa zdroabă pentru a avea. El este motiv suficient pentru ca unul din proverbele vremii de acum să fie cu totul real: sunt unii oameni atât de săraci, bogați fiind, încât nu au decât bani. „A avea” cere odihnă pentru „a fi”. 

Omul își vede împlinite visele măcar în gândul ultim. Pentru că îndată vine, scurt, judecarea raportării sale la bogăție. Căci însuși Dumnezeu i se adresează: „Nebune! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). El pregătise jitnițe mai mari, dar ele nu aveau să fie ale sale. De fapt, dacă urmărim textul, le lasă nimănui. Pentru că nu ni se spune despre el că ar avea frați asemenea bogatului ce se îmbrăca în purpură și vizon. Și experiența de viață ne îndeamnă să înțelegem și prin prisma acestei însingurări teribilul întrebării puse de Dumnezeu. Oricât ai strânge în limitele vieții tale, te pierzi de nu rămâne în urma ta bucuria de a fi căutat Învierea. Omul acesta, scriam deja, seamănă teribil cu noi. Oamenii concediilor exotice, oamenii consumului cu orice preț. Insistența noastră pe exotisme scumpe ne arată imposibilitatea de a evada în noi înșine. Teama noastră de a nu ne însingura pe măsură ce ne cresc jitnițele și ni se îmbelșughează țarinele. 

Prima concluzie a parabolei – povestită pentru a liniști foamea de pământ a doi frați ce nu se înțelegeau asupra moștenirii (Luca 12, 13-15) – este că lăcomia ne ține departe de Dumnezeu. Că îmbogățirea în Dumnezeu înseamnă, de fapt, a nu te odihni, a nu mânca și bea pe săturate, a nu te veseli cu hlizituri de divertisment ieftin. Înseamnă a te dărui. Fără timp, plin de sete și foame după voia lui Dumnezeu. Înseamnă a te bucura că te pui la îndemâna lui Dumnezeu. Lăcomia adună comori sieși, pe când omul lui Dumnezeu se face comoară pentru celălalt. Îl ține viu cu dragostea sa pe cel ce și-a pierdut liniștea, care derapează din necredință ori își pierde orizontul nădejdii. Se pune zălog îmbogățirii în Dumnezeu a celui sărăcit de suferință ori se așează pod peste prăpastie, peste văgăuna morții. Își împlinește inima în chemarea lui Dumnezeu și învață, din smerenia Domnului Hristos, că adevărata bogăție este împlinirea voii lui Dumnezeu.

Priviți atent la cât aveți nevoie ca să fiți liniștiți în propriul suflet. Așa cum unui copil ce i s-a umplut camera de jucării și nu zâmbește, dar al cărui zâmbet revine pe chip când aude glasul tatei ori al mamei, al bunicilor ce-l strigă pe nume. Așa este cu îmbogățirea noastră în Dumnezeu. Este bucuria curată care se desprinde din înțelegerea voii Sale. Din chemarea pe care ne-o face. Aduce aminte de trezirea dimineții din copilăria mea când frigul camerei era vindecat de jertfa tatei de a se trezi cu mult înaintea noastră pentru „a face focul” dezmorțind la vreme grea teracotele din camera noastră. Unii colegi mă invidiau că am sobe iar eu spuneam să mă invidieze că am tată care se trezește în zorii zorilor ca să nu suferim eu și sora mea de frigul matinal. Așa cum invidiau că aveam cărți noi de fiecare dată în ghiozdan – fie ele de povești, polițiste ori romane istorice, povestiri fantastice ori romane realiste care mă trezeau la realitatea unei istorii uitate – dar nu mă invidiau și pentru lipsa mea din jocurile ori chefurile lor.

Există un ascetism minimal al iubirii lui Dumnezeu pentru a te îmbogăți cu El. Apoi, în timp, odată cu maturizarea sufletească, pricepi că în urma ta contează numai ceea ce ai făcut sporind pe Dumnezeu în inima ta ca să crească prin mărturia inimii tale în lume. Cine m-ar crede când spun că însingurarea cu Dumnezeu înseamnă, în fapt, îmbogățirea prin comuniunea cu Sfinții? Ori că grăirea mărturiei presupune o tăcere încrâncenată, care se lasă sidefată de lacrimă și rugăciune ca să poată înfrumuseța cu adevărat lumea? Adevărata bogăție nu este îmbogățirea cu părere de sine, ci lucrarea cu sărăcia din sufletul tău pentru ca să înțelegi chemarea pe care Dumnezeu ți-o adresează îndată după moarte. Chemarea la Înviere. 

Cui rămâne sensul vieții noastre după ce am trecut prin timpul ei? Grea întrebare. Unii și-au dăruit banii în scopuri caritabile, alții în construcții istorice. Unii cred că, dacă strâng, au. Alții cred că, dacă împrăștie, au. Ceea ce ne spune Hristos este simplu. După moarte rămâne ceea ce am trăit ca niște înviați. Legați fundamental de Dumnezeu. Restul sunt resturile unei fericiri din care ne hrănim naivitățile vinovate. A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în omenia care caută îndumnezeirea cea după har, a mărturisi prin profesionalism și a nădăjdui prin vocație. A căuta liniște, nu odihnă, băutura plină de bucurie a Liturghiei și veselia limpezită prin plâns a pocăinței. A părerii de rău că, uneori, dinaintea rodirii din belșug a țarinei, primul gând ne este la jitnițe și nu la suflet, la aplauzele celor din jur și nu la chemarea lui Dumnezeu. 

Suntem lacomi de viață, neștiind că și moartea e lacomă de viața noastră. Și că numai Dumnezeu ne știe iubi cu adevărat. Învierea Lui, început al învierii noastre...