De la bun început vreau să precizez că rândurile ce vor urma sunt scrise de un bărbat în toată firea, un om cu minusuri și păcate, tată de viitoare școlăriță. De fapt, aceasta este o încercare de a coborî la nevinovăția sufletului și minții unui copil, de a vedea prin ochi curați, prin ochi de prunc, o realitate a zilelor noastre – cum noi cei mari, ne jucăm cu viitorul copiilor!

Dragii mei părinți,

Este prima mea scrisoare. Am mai scris eu felicitări, mesaje, dar niciodată o scrisoare. Pun pe hârtie gânduri pe care aș fi dorit să le vorbim. Dar, timpul nu vă ajunge niciodată. Tot pentru mine alegați, știu asta! Am încercat dimineață să vă spun ceva, dar am fost cu toții pe fugă… cafea, pachețele, coadă la baie, mașină, școală, serviciu… La prânz nu prea sunteți acasă, iar diseară veniți cu laptopul și cu actele, ca să vă continuați munca! Vă cred, nu vă condamn, știu că ați dori să îmi acordați mai mult timp, dar sunt rata la casă, creditul pentru mobilă, planurile de concediu și toate celelalte cheltuieli! 

Așa că, am ales să vă scriu prima mea scrisoare. Rânduri de mulțumire pentru tot ceea ce faceți, pentru ca mie să îmi fie bine… Vă rog să nu vă supărați… îmi plac toate darurile voastre și jucăriile și cărțile și tableta de la Crăciun, dar niciuna nu compensează prezența voastră! Cu toate îmi umplu timpul, dar niciuna nu îmi redă timpul pe care ar trebui să îl petrec cu voi… Să știți că darurile nu sunt secretul echilibrului între mine, copilul vostru și serviciul vostru. De multe ori cred că ați pierdut busola și nu mai găsiți drumul spre casă…

De fapt, de ce vă scriu? Mamă și tată, simt că îmi fuge lumea de sub picioare, deși sunt doar un copil! M-am născut într-o societate care nu mai are timp, nu mai are modele. M-am născut într-o lume în care mereu trebuie să învăț să mă adaptez singur… Mi se cere să comunic eficient, deși nimeni nu mi-a spus ce este comunicarea.

Sunt la un click distanță de orice informație, de orice socializare cu prietenii, dar mă simt tot singur și dezorientat, în căutarea salvării din ghearele provocărilor. Aș putea să le încerc pe toate… dar, oare merită să îmi sacrific copilăria?

Salvarea mea unde o fi? În mediul virtual? În sistemul de educație? În timpul pe care nu vă permiteți să mi-l oferiți? Ah, uitam să vă zic, la școală s-a pus problema orei de religie… Cică trebuie să semnați o cerere ca eu să particip la această oră, până pe 6 martie. Știu, voi nu prea aveți timp de biserică, dar bunica mă lua de mânuță la biserică și chiar îmi plăcea.

Nu știu ce să zic, nu aș vrea să fiu îndoctrinat, dar aș dori ca măcar altcineva să îmi vorbească în locul vostru despre bucurie, bunătate, iertare, Dumnezeu. Să mă lăsați să îmi dau seama singur dacă e bună pentru mine ora de religie, ori ba! Vreau să învăț despre lume, despre viață, despre cel de lângă mine…

Mă vreți mare, integru și vertical, format pentru viață? Și eu vreau același lucru, dar cine îmi va insufla aceste valori, dacă cu voi nu prea vorbesc, iar la ora de religie nu voi participa? Cum credeți că pot fi o persoană aplecată spre cultură, fără să îmi cunosc propriile valori religioase, dacă nu îmi voi cunoaște credința pentru care înaintașii noștri și-au vărsat sângele? Considerați că e dăunător să cred că miracolul este posibil? Sau să descopăr că lumea a fost creată dintr-o nesfârșită iubire și că, tot din dragoste, Cineva și-a întins mâinile pe Cruce? Credeți că este rău să învăț să iert?

Aș fi vrut să avem timp să discutăm toate acestea… dar, mă rog măcar să aveți timp să citiți rândurile scrise de mine, să nu rămână doar o hârtie prinsă cu magneți pe frigider…

Închei acum prima mea scrisoare… o scrisoare pentru viață! Închei, dar nu înainte de a vă aminti că vă iubesc mult și că, pentru voi, vreau să fiu cel mai bun!