Viaţa de acum este ca o luptă în stadion sau în arenă,însă viaţa viitoare e cunună. Tentaţiile de tot felul, bolile, suferințele și necazurile ce se abat asupra omului în această viață efemeră nu îl fac să fie slab sufletește, ci îl arată cum este de fapt și îl pot întări dacă acesta nu descurajează, ci se îmbărbătează în răbdare, rugăciune și mulțumire către Dumnezeu. Însă, în această luptă nevăzută şi în acest război pe plan duhovnicesc, omul nu rămâne singur, ci este ajutat de Dumnezeu Cel iubitor.

Astfel, creştinul este chemat să păstreze neschimbată frumuseţea chipului sădit de Dumnezeu în el, să devină mai încercat, mai experimentat și mai puternic pentru unul dintre cele mai grele examene ale acestei vieți și anume lupta cu bolile și feluritele încercări, mai răbdător în suferinţă, înțelegând taina și rostul ei. Astfel, el se dovedește a fi și un împlinitor al cuvintelor dumnezeieşti şi nu doar un auditor, grăitor sau cititor al acestora.

Știm din Sfânta Scriptură că Mântuitorul Hristos le vorbea ucenicilor despre taina Împărăției cerurilor (Mc. 4, 11), iar Apostolul Pavel despre taina ascunsă de veacuri care s-a revelat prin Iisus Hristos (Rom. 16, 25; Col. 1, 26; Efes. 3, 9). Taina suferinței ne este dezvăluită pe cruce. Suferința ne este revelată într-o indisolubilă legătură cu iubirea. Pare un paradox, căci am fi tentați mai degrabă să afirmăm că suferința se leagă de păcat, de greșeală, de ură, de necurăție, de minciună, dar nu de iubire. Și totuși, pe Cruce, Hristos Își îndură suferința din iubire (In. 10, 18). Crucea nu ar fi fost posibilă dacă Hristos nu ar fi consimțit să se răstignească pe ea, din iubire pentru Tatăl ceresc și pentru oameni. „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său” (Mt. 10, 24), adaugă Mântuitorul. Dacă vrea să meargă pe calea împărătească a iubirii față de Domnul și față de oameni, creștinul este și el chemat să accepte, să cunoască, să rabde și să-și asume suferința, și doar așa îi este valorizată, pentru a nu suferi zadarnic.

A fi creştin înseamnă și a suferi cuHristos şi pentruHristos și pentru mântuirea sufletului. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu tărie despre acest aspect al credinţei în Hristos: „eu toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, și să mă aflu întru El ... ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui” (Filip. 3, 8-10).Citind aceste cuvinte, și analizându-le putem lesne conchide că ele aduc lumină asupra locului suferinţei în viaţa creştină. Am putea rezuma mare parte din ceea ce descrie Apostolul Pavel aici spunând că viaţa creştină este atât hristocentrică cât și hristomorfică. Acest ultim cuvânt, ca numeroase alte cuvinte din lexicul unui teolog, constituie poate pentru unii, la prima vedere, un termen stângaci. Şi totuşi aparenta lipsă de potrivire exterioară ascunde o dulceaţă interioară, pentru că exprimă ideea că credinţa ne modelează după chipul lui Hristos. Prin credinţă, Dumnezeu ne remodelează până la asemănarea propriului Său Fiu. Paradigma vieţii lui Hristos începe să devină evidentă în viețile bunilor creștini care nutresc nădejdea că se vor împărtăşi într-o zi de slava Sa cerească și își conformează întreaga viață după preceptele evanghelice.

Dar există şi o latură mai puțin luminoasă a acestei probleme. Noi, care suntem făcuţi chipul după Hristos, Îi împărtăşim și suferinţele, înainte de a-I împărtăşi slava. Suferinţa şi durerea pot părea cu totul inutile şi lipsite de sens – dar atunci şi moartea lui Hristos pe cruce părea așijderea pentru unii. Una dintre cele mai puternice introspecţii ale Evangheliei rezidă în aceea că Dumnezeu este capabil să transfigureze suferinţa care părea a fi lipsită de sens şi scop şi să obţină sau să dobândească ceva prin ea. „Poate nu ştim ce se dobândește; până la urmă cei care L-au urmărit pe Hristos murind n-aveau nici o idee despre uluitoarele evenimente care urmau a surveni după moartea Sa cu trupul. Tot aşa, poate ni se pare şi nouă că durerea şi chinul nostru nu servesc nici unui scop” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 90). Acelaşi Dumnezeu Care a adus scop şi putere din suferinţele – în aparenţă fără sens ale Fiului Său –, este prezent, prin credinţă, în suferinţele noastre de astăzi. Trebuie să învăţăm să I le oferim Lui, şi să-L rugăm să ne asigure de prezenţa și harul Său mângâietor și mântuitor, ca să dobândim putere în a desluși scopul suferințelor noastre și pentru a le răbda ca să ne purificăm sufletele și să creștem spiritual în unirea cu El. Nu trebuie să ne pierdem curajul, nici nădejdea ori răbdarea în fața probei de foc a suferinței, căci „dacă Stăpânul voiește să suferi trupește, cine ești tu ca să te superi? Nu veghează El oare asupra ta în orice împrejurare? Nu trăiești tu oare aproape de El? Fii răbdător și roagă-L fierbinte să-ți dea ceea ce ai trebuință; e voia Lui, păstrează-ți întreagă răbdarea și hrănește-te cu roadele milei Sale»”. (Pateric. Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Anastasia, 2009, p. 201-202).

Nu putem pretinde a-L urma pe Hristos doar pe înălțimile bucuriei Taborului, ci trebuie să-L urmăm și pe cele ale suferințelor Golgotei. Creștinismul oferă mai puțin explicaţii pentru suferinţa celui bolnav, cât mai ales un Chip, un Vis-à-vis a Cărui proximitate să o descopere (sau să o redescopere) și pe Care să-L invoce pentru a-L ajuta pe acest drum.