Minunatul Avvă Ioan Scărarul (579 – 649) lasă vieților noastre sufletești o nestemată de carte: Scara Raiului! Atât de vrednică de pomenire este acesta în lupta omului cu sine pentru a se desăvârși în asceza și vederea cea duhovnicească legată de Dumnezeu încât Biserica Ortodoxă i-a „dăruit” o Duminică din tainicul urcuș al postirii către Înviere. Evanghelia zilei cuprinde, pe de o parte, textul vindecării fiului lunatic (Marcu 9, 17-32) iar pe de alta textul dedicat Cuviosului ca lectură de aducere aminte a nevoințelor sale: Fericirile! (Matei 4, 25; 5, 1-12). Ca preot mereu ai sentimentul că nu reușești să cuprinzi întreaga bucurie a unor astfel de texte. Mai cu seamă că îți aduci aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Cel ce voiește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuși. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greșit și primejdios celor ce nu iau minte. Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor dar și acelora numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. iar cel ce voiește să arate hotarul Acestuia se asemănă cu cel orb care, orb fiind, numără nisipul de pe fundul mării” (Filocalia IX, Scara Sfântului Ioan Scărarul). 

De aceea, cuvântul meu despre Dumnezeu-Dragoste, așa cum se vădește în textul vindecării fiului lunatic, mă obligă la trezvie și un plus de atenție duhovnicească pentru a nu sufoca în cuvinte omenești vederea Iubirii care ne însoțește în greutățile vieții. Domnul este atent la drama unui tată. E Fiul unui Tată atent la toate dramele noastre de fii, uneori, nu tocmai cuvioși. Află cum ucenicii Săi nu pot scote un duh mut din trupul unui copil. Și știe că acestora le lipsește încă puterea credinței care împlinește minunea iubirii. Află, în schimb, în tatăl pruncului plusul de înțelepciune iubitoare. Spune tatăl, după ce explică tăvălirea prin apă și prin foc a fiului său: „Dar, de poți ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi!” (Marcu 9, 22). Cred, personal, că acest „fie-ți milă de noi” e cheia adresării omului către Dumnezeu-Omul. Căci acest cuvânt al omului cheamă interogația Domnului Hristos: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Iar omul- tată pronunță, în lacrimi,  cea mai frumoasă dintre rugăciunile oricărui tată dinaintea lui Dumnezeu la vreme de durere: Cred, Doamne! Ajută neputinței mele! (Marcu 9, 24). Este ceea ce Sfântul Ioan Scărarul va consemna ca un adevăr duhovnicesc: „Să-ți fie conștiința oglindă a supunerii tale și-ți va fi de ajuns”. Privind în conștiința sa omul își recunoaște păcatul și necredința dar străvede și puterea lui Iisus Hristos. Omul lăcrimează, plânge. Părerea mea că nu plânge ca un frustrat de boala fiului său, ca un nemulțumit de propria viață. Pare că plânsul lui este cel descris de Părintele Ioan Scărarul veacuri mai târziu: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice țintuire și alipire și înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii”. Cine are copiii își aduce aminte, fără nici o îndoială, cum primele simptome ale bolii – febră, tuse ori pur și simplu strănut- îți aduc dinainte toate lucrurile rele pe care, în vreun fel, le-ai făcut ori gândit. Te așează în situația de vină. De cumplită vină pentru drama pruncului tău. Dar eu socotesc că trebuie să privim la durerea tatălui acestuia un pic mai atent. Plânsul lui aduce aminte mai degrabă de tristețea sufletului după Dumnezeu, o simțire a unui suflet fragil care înțelege că numai în Dumnezeu este odihna însetării sale. Numai în pielea lui să nu fii, însetatul acesta de puțină odihnă prin vindecarea fiului său. Îl urmărește pe Domnul cu osteneală și tânguirea lui e plină de durere dar și de luciditatea demnității. 

Oglindă supunerii sale sunt cuvintele: Cred (...) ajută necredinței mele! Omul se știe dinaintea lui Dumnezeu. Câtă dreptate aflăm, din perspectiva acestei întâlniri dintre om și Dumnezeu-Omul, în cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Cel ce nu a cunoscut pe Dumnezeu, vorbește despre El prin presupuneri!”. Omul vede. Știe. Devine, oarecum, ucenic Iubirii întrupate. Căci ne spune același Avvă: „Iubirea dăruiește proorocia. Iubirea pricinuiește minunile. Iubirea este un adânc de luminare!”. Ori cuvintele tatălui acestuia pricinuiesc minunea. Domnul ceartă  duhul cel mut. Acela încearcă răzbunarea. Nu știe ori nu recunoaște în Domnul Hristos pe Dumnezeu-Omul. De aceea caută să ucidă pe prunc și vindecarea acestuia este echivalată- în predica Sfântului Ioan Gură de Aur la vindecarea copilului lunatic- cu o înviere. Nu întâmplător Hristos învie prunci și tineri (fiul văduvei din Nain, fetița lui Iair ori pruncul acesta). Iubirea Lui față de noi este așezată, astfel,  în una dintre cele mai sensibile și fragile icoane ale acestei Iubiri. Și  cât de reale ne apar cuvintele de duh ale Scărarului nostru Sfânt: „Iubirea este izvorul focului. Cu cât țâșnește mai mult, cu atât arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor, iubirea este înaintarea veacurilor”.  Omul nostru știe, simte că este dinaintea Iubirii Celei mai înalte. 

Ar merita să mai reținem un aspect de viață duhovnicească din textul Evangheliei. Omul i se adresează Învățătorului în a doua instanță. Dintâi fusese dinaintea ucenicilor. Căutase, zice Sfântul Vasile cel Mare, să nu tulbure pe Învățător. După ce mustră neamul cel necredincios – după unii aici se referă la neamul iadului, după altul neamul îndoielnicilor – Domnul supune unui examen de credință sufletul celui care făcuse din vindecarea fiului său sensul fericirii. Despre cei ca el avea să vorbească, secole mai târziu: „Să cunoască toți cei care au venit la lupta cea bună, aspră, strâmtă și ușoară, că au venit ca să sară în foc, dacă primesc să locuiască în ei focul cel nematerial. Să se cerceteze fiecare pe sine și numai după aceea să mănânce din pâinea acesta amestecată cu ierburi amare și să bea din paharul acesta amestecat cu lacrimi ca să nu-i fie lupta spre osândă (Filocalia IX, 1980, pp. 50-51, Despre lepădarea de viața deșartă și despre retragere). V-ați gândit vreodată la ce soi de asceză dureroasă a recurs tatăl însoțindu-și copilul cel purtat prin foc și apă până a ajuns dinaintea lui Iisus Hristos, adevăratul Foc și Apa cea vie a credinței? Cum va fi făcut față reacțiilor societății? Hăhăielilor celor siguri pe ei că știu și înțeleg Legea? Prin vindecarea acestui copil Hristos Domnul spune simplu: „Unde nu este iubire de aproapele nu există minune! Și duhul cel mut vă aruncă dese ori în apă și dese ori în foc...”. Să mergem dar cu inima curată și să ne fie conștiința oglindă supunerii. Să spunem dar: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!