Un prim indiciu pentru această căutare este că exteriorul ajută, dar nu atât de mult pe cât am putea crede. Ornamentele strălucitoare, luminile din vitrine sau din casele noastre, mirosul de cozonac sau cântecul de colinde ne încălzesc sufletele şi ne aduc ceva din mireasma bucuriei. Această mireasmă are rolul de a ne pregăti, de a ne face poftă de bucuria cea adevărată. De asemenea poate uşura deschiderea şi poate netezi drumul. Dar, din păcate, oricât am încerca să batem cărări exterioare, simţim că ele nu ne pot duce la destinaţie. Doar ne ajută. Chiar şi prin aceea că oricât le-am umblat, nu au reuşit să ne introducă în ieslea sfântă a Naşterii Domnului.

Uneori, chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică

O hartă bună a căutării ar fi dată de cele trei mari zone ale geografiei noastre interioare. Asemenea unei celule, o primă zonă este nucleul, cel după chipul lui Dumnezeu, în care se află Tronul sau Împărăţia Lui Dumnezeu. Numai omul care ştie să primească din acest loc „poartă multă roadă“. Iar acest „nucleu“ este în inima omului. „Să aveţi deci rădăcina şi temelia pusă în dragoste“ (Ef. 3, 17). Inima este mai mult decât o pompă care ne împinge seva sângelui în vase, ci are şi o minte a ei, numită nous. Aceasta are o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul şi astfel ea este legătura noastră directă cu Dumnezeu, Cel care a zidit-o tocmai ca ea să primească Harul necreat, dăruit omului. Şi apoi să-l transmită ca lumină, inspiraţie, înţelepciune către mintea raţională, cugetătoare şi implicit celorlalte puteri ale sufletului. Prin Botez şi Sfintele Taine mintea-inimă este iarăşi conectată la Sursa vieţii.

Acest nucleu al fiinţei noastre este învăluit de o zonă de umbră, de spini, de osteneli şi suferinţe, de vid şi singurătate. De la căderea lui, de când omul s-a rupt de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, se scaldă în absurditate şi nelinişte în faţa morţii, în frământări continue şi în suferinţă. Aceasta este a doua zonă.

Iar la exterior, ca o protecţie pentru a supravieţui, s-a clădit cea de a treia zonă, în care ego-ul se manifestă pentru a opri aceste suferinţe, ca un scut zidit temeinic şi în prea mult timp, timpul nostru, din toate posesiunile, din poziţia socială, renume, imagine, bani şi multe alte dorinţe, bifate în căutarea unei fericiri ceva mai lungi. În acest caz, uneori chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică. Din păcate, acest scut nu e împotriva durerii, ci e chiar împotriva Vieţii adevărate.

În acest al treilea strat, putem cel mai uşor să ne oprim în căutarea Crăciunului, fermecaţi până la hipnoză de strălucirea podoabelor cumpărate cu bani, a instalaţiilor multicolore care clipesc ca de sărbătoare şi de abundenţa unei mese prea pline cu bucate scumpe. În faţa unui brad susţinut de multe cutii de cadouri ne putem opri înainte să ajungem cu adevărat la locul Naşterii Domnului, anesteziindu-ne simţurile cu aromele „identic naturale“ ale Bucuriei la care am fost  şi suntem chemaţi.

Ce putem face?! Fiecare articol al acestei pagini a fost, rând pe rând, o soluţie la această problemă, sperând să răspundă pe limba fiecăruia şi să ne ducă poate mai aproape de sursa dorului din noi, care strigă parcă şi mai puternic în aceste zile din an.

Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru

Noi vrem o minune. Vrem să trăim Naşterea cea adevărată. Şi vrem asta acum. Surprinzător poate, e nevoie să renunţăm la dorinţa asta şi la toate dorinţele şi, de asemenea, la nerăbdare. Ca să-I facem Lui loc şi… noi doar să rămânem acolo, cu El, goliţi de orice altă dorinţă. Frenezia pregătirilor de sărbătoare nu are nimic în comun cu calea propusă aici. Are în comun doar faptul că aşa ne-am obişnuit, că aşa am învăţat să trăim. Iar calea cred că e legată mai mult de a fi, decât de a face. Din păcate, nu vă pot spune cum este în acea iesle a Naşterii Darului, pentru că nu am intrat acolo. Ştiu doar că locul ei este în inimă… deci purtăm Crăciunul în noi. Mai cred că această cale este pavată cu binecuvântările noastre, pentru că ele sunt puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul fiinţei noastre spre înălţimea fiinţei noastre care, paradoxal, e în chiar adâncul fiinţei. Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui.

Deci, să facem curat în inima noastră coborând acolo rugăciunea şi nu trimiţând-o la cer, să facem daruri scumpe lumii întregi prin râuri de binecuvântări şi să ne hrănim împărăteşte cu hrana Cinei Liturgice care ne este dată nouă, cu o generozitate copleşitoare, tocmai pentru a ne duce spre bucuria Darului născut în noaptea de Crăciun.

„Steaua prinde să lucească

 peste ieslea împărătească

Şi din nou trei magi

varsă din desagi

aur şi tămâie….“