În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unul din cărturarii care Îl auzise vorbind cu saducheii și văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn». Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis: Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu. Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Și, învățând Iisus în templu, le grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuși David a zis întru Duhul Sfânt: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci însuși David Îl numește pe El Domn; de unde, dar, este fiul lui? Și toată mulțimea Îl asculta cu bucurie. (Marcu 12,28-37) (Miercuri în săptămâna a 33-a după Rusalii)

Pe când Domnul Hristos propovăduia în Țara Sfântă, evreii se aflau sub stăpânire romană, beneficiind de o parțială libertate. Romanii guvernau provincia parțial prin intermediul urmașilor regelui Irod. Aceștia erau tetrarhul Irod Antipater sau Antipa, care stăpânea peste Galileea și Pereea, fiind cel care a poruncit întemnițarea și apoi uciderea Sfântului Ioan Botezătorul, respectiv fratele lui, tetrarhul Irod Filip, care stăpânea nord-estul Țării Sfinte. Celor două regate autonome li se adăugau confederația celor zece orașe sau Decapole, precum și Iudeea, cu capitala Ierusalim, guvernată direct de prefectul roman Ponțiu Pilat. Evreii erau împărțiți și în ceea ce privește acceptarea stării de fapt. Saducheii, în număr mic, dar cei mai bogați, controlau activitățile de la templu și erau interesați de colaborarea cu romanii, ceea ce le oferea liniște și bunăstare. Irodienii, la fel de puțini, supuși regelui, controlau viața economică și în aceeași măsură erau interesați de stabilitate. Un alt grup important îl constituiau esenienii care visau la reinstaurarea vechiului regat Israel și a unei preoții curate la templu, iar în așteptarea împlinirii acestui deziderat se izolaseră în pustiu, trăind o viață ascetică. Alții, foarte revoltați de stăpânire, încercau să-i alunge pe romani. Aceștia s-au constituit în partida zeloților la scurtă vreme după răstignirea și Învierea Domnului și au pornit un război sângeros cu romanii, care a dus la un real dezastru pentru națiunea iudaică. Fariseii, care se pare că erau cei mai mulți, căutau să respecte Legea cât mai strict și să o impună poporului, dar nu se manifestau deschis împotriva politicii romane. Aceste grupări sunt amintite de Sfântul Marcu în capitolele 11 și 12 ale Evangheliei sale. Reprezentanți ai lor intră pe rând în dialog cu Domnul pe diverse teme, căutând care mai de care să găsească pricină ca să Îl acuze înaintea poporului și a stăpânirii. Domnul le-a răspuns pe rând cu o înțelepciune care le-a depășit așteptările.

În pericopa zilei, interlocutorul lui Iisus este un cărturar, așadar un avid studios al Legii, neaparținând niciuneia dintre partidele menționate. Acesta Îl întreabă care e cea mai mare poruncă, la care Iisus îi spune citând așa-numita „Șema”, crezul evreilor până în ziua de astăzi: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Această poruncă însă nu poate fi separată de continuarea ei, anume: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”, la care se adaugă aplicarea ei practică: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Auzind aceste cuvinte din gura Domnului, cărturarul L-a numit „învățător”, o mare cinste la acea vreme. Repetând ce a zis Domnul, a completat că iubirea de Dumnezeu și de aproapele „este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”. Această remarcă este o critică directă adusă saducheilor și fariseilor, care cereau respectarea strictă a legilor privind jertfele. Degeaba jertfe, dacă dragostea de Dumnezeu nu se reflectă în iubirea și ajutorarea celui de lângă tine. O asemenea concluzie din partea unui rabin evreu, plină de înțelepciune, așa cum remarcă Marcu, a fost lăudată de Domnul care i-a zis: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”. 

Ce îi lipsea însă rabinului ca să ajungă în Împărăție, situându-se numai în apropierea ei? Acest lucru reiese din încheierea Evangheliei acestei zile. Și în Upanișadele indiene se spune că jertfele de animale nu aduc izbăvirea, iar în Psalmul 50, regele David conchide că „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit și inima smerită”. Ceea ce desparte însă pe drepții din vechime de Împărăția lui Dumnezeu este tocmai prezența Împăratului care să împărățească. Acesta e Hristos sau Mesia. Domnul spune în încheiere, profetic, atunci când toți din jur au încetat să mai încerce să Îl mai ispitească cu întrebări răuvoitoare, că Hristos care va să vină este fiul, adică urmașul regelui David. Așadar, un om de viță domnească. Tainic este însă cum anume străbunul David îl numește pe urmașul său „Domn”. În vechime, ca și la noi în bătrâni, un bunic nu avea cum să se adreseze nepotului său cu expresia „domnule”. Însă dacă David recurge la o astfel de titulatură față de urmașul său, în Psalmi, rezultă ceea ce încă iudeii nu puteau înțelege, anume că urmașul lui David este mai mare decât străbunul său. Totuși, întrebările Domnului Iisus din finalul Evangheliei rămân fără răspuns. Aceasta fiindcă taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu are rostul să nu se descopere decât la vremea ei. Iar lumea încă nu era pregătită să înțeleagă că Dumnezeu S-a întrupat.

O atare perspectivă poate duce cu gândul la starea multor oameni din zilele noastre care, necreștini fiind, totuși trăiesc o viață dreaptă, respectă normele morale fundamentale, urmează o etică a consumului moderat, a non-violenței față de semeni și a protejării mediului înconjurător. Cu toate acestea, nemărturisindu-L pe Hristos, rămân „aproape de Împărăție”, însă în afara ei. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria a dat adesea un răspuns dilemei cu privire la mântuirea sau nemântuirea celor de alte credințe, afirmând că Dumnezeu va judeca lumea în conformitate cu patre legi. Pe lângă „Legea darului”, care este desăvârșită și se adresează creștinilor, mai există „legea scrisă”, care se adresează poporului evreu, „legea zidirilor”, care este înscrisă în firea tuturor oamenilor și „legea firii” sau „a conștiinței”. Ultimele două se referă la viețuirea conform descoperirii lui Dumnezeu în natura lucrurilor și în conștiință, acestea fiind criteriile de judecată pentru cei care nu L-au cunoscut pe Hristos. Cei care trăiesc după aceste legi naturale pot să aibă parte de mântuire prin harul și milostivirea lui Dumnezeu, subiectul depășind întru totul puterea de judecată omenească. În iconografia ortodoxă, înțelepți ai lumii antice, proroci, vizionari și oameni cu viață curată sunt reprezentați în frescele exterioare ale unor biserici, sugerând prin aceasta marea milostivire a lui Dumnezeu, Care Se descoperă tainic și celor care nu au apucat să-L cunoască nemijlocit.