Omului îi este dată libertatea de a vieţui fără de păcat

Omul, de multe ori, este incapabil să păşească într-o nouă viaţă, întrucât unele obiceiuri păcătoase – factori restrictivi – îl împiedică să o facă. Însă, în acelaşi timp, i se acordă omului această libertate: libertatea de a crea, libertatea de a nu deznădăjdui, de a se ridica din nou şi de a merge mai departe, fără să mai conteze felul în care a căzut. Şi aceasta, întru iubirea, marea iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare om. Dacă înţelegem bine libertatea – nu ca anarhie, nu precum capacitate de a face ceea ce credem noi a fi bine pentru noi, ci ca libertate de a-L căuta pe Dumnezeu, libertate de a dobândi noi orizonturi de relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii, atunci realizăm, cu adevărat, că suntem noi creaţii întru Hristos.

Sfântul Apostol Pavel are nişte cuvinte care, într-o oarecare măsură, sunt descurajatoare. El consideră că este un nenorocit şi explică de ce: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7, 19-20). Însă, de cugetăm mai mult asupra cuvintelor Apostolului şi, bineînţeles, ne regăsim în ele în anumite situaţii, atunci ar trebui să avem o mare bucurie.

Omul moare păcatului în Sfânta Taină a Botezului. Dumnezeiescul har curăţă aceste răni, această întinăciune păcătoasă care-i acoperă sufletul. Omul s-a născut pentru o nouă relaţie cu Dumnezeu. S-a născut din nou pentru veşnicie, încetând de a mai fi un fiu de-al lui Adam de după cădere, făcându-se moştenitor al dumnezeieştii Împărăţii, un urmaş al Noului Adam. Însă, în acelaşi timp, dumnezeiescul har nu anulează libertatea omului, nici nu îl nimiceşte ca persoană. Omul nu devine doar parte din Trupul lui Hristos, ci propria-I celulă vie. Orice creştin, în toate aspectele vieţii lui, în toate visurile, doririle lui, în toată frumuseţea lui sufletească, în talanţii şi darurile lui de la Dumnezeu, este unic. Toţi suntem importanţi şi preţioşi pentru Dumnezeu şi toată lumea are o relaţie personală specială şi unică cu El. Libertatea omului – libertatea de a trăi şi de a nu pieri – este unul dintre darurile lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre plecarea către păcat. Omul, de multe ori, este incapabil să păşească într-o nouă viaţă, întrucât unele obiceiuri păcătoase – factori restrictivi – îl împiedică să o facă. Însă, în acelaşi timp, i se acordă omului această libertate: libertatea de a crea, libertatea de a nu deznădăjdui, de a se ridica din nou şi de a merge mai departe, fără să mai conteze felul în care a căzut. Şi aceasta, întru iubirea, marea iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare om. Dacă înţelegem bine libertatea – nu ca anarhie, nu precum capacitate de a face ceea ce credem noi a fi bine pentru noi, ci ca libertate de a-L căuta pe Dumnezeu, libertate de a dobândi noi orizonturi de relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii, atunci realizăm, cu adevărat, că suntem noi creaţii întru Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a scris şi cu privire la aceasta şi, în aceeaşi Epistolă către Romani sunt cuvinte minunate despre felul în care noi toţi cei botezaţi întru Hristos trebuie să murim păcatului. Botezul este punctul de plecare, el este această aşezare, acest dar dat omului, ca să se poată împotrivi păcatului pentru tot restul vieţii. Căci viaţa nu se sfârşeşte odată cu botezul ci, mai curând, începe şi se desfăşoară dinaintea omului, precum un papirus. Omul nu vede ce este scris, ce este reprezentat pe el. La început de cale, acesta nu pricepe ce se va săvârşi pentru el în cele din urmă. Abia după ce a ajuns la capătul căii, omul vede ceea ce este. Însă situaţiile de încercare şi de ispitire descoperă ceea ce omul trăieşte cu adevărat. Toate cele sclipitoare, toată mascarada exterioară dispare, iar omul vede cine este. Şi în aceste situaţii, bineînţeles, ne insuflă dumnezeiescul har care ne întăreşte puterile şi ne călăuzeşte atunci când slăbim, când simţim că rătăcim şi când forţa ni se împuţinează.

Domnul ne iubeşte atât de mult, încât nu ne împiedică de a ne desfigura noi înşine prin păcat. El aşteaptă ca omul să înţeleagă că este cu neputinţă să vieţuiască în felul acesta căci, atunci când îşi vine în fire şi când este înarmat cu dumnezeiasca putere, cu harul Său, încet-încet, începe să se lepede de lume, de felul lui de trai şi de simţire. La urma urmelor, acest proces nu constă într-o clipită, ci într-o întreagă viaţă în care ne arătăm a fi chip al lui Dumnezeu, ca cei în care Domnul Şi-a pus încrederea spre a fi a Lui oglindire în veacul acesta. Prin urmare, nu vom deznădăjdui şi nu ne vom mâhni, chiar dacă aceasta nu ni se potriveşte şi chiar dacă ne atacă diavolul. Ci, mai degrabă,  vom vedea în aceasta marea încredere pe care o are Dumnezeu Care vrea, totuşi, să rămânem fiii Lui preaiubiţi şi să sporim în desăvârşita măsură a dumnezeiescului chip, făcându-ne asemenea Lui. Devenind, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare, dumnezeu al lui Dumnezeu, iar oamenii pe care-i întâlnim vor deveni asemenea pentru noi. După care putem creşte şi atunci vom putea, cu adevărat, moşteni Cereasca Împărăţie care a venit deja întru putere şi har – fapt care ne întăreşte puterile slăbite.

(Părintele George Glinsky)

Ultimele din categorie