Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii. Stima de sine desemnează, în linii mari, încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu ceilalţi. O astfel de persoană, cu o imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate sau în aspectele concrete ale vieţii.

Recunoaşterea limitelor, o slăbiciune?

Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de „gândire pozitivă” se pot afla, pe termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic. O astfel de viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane este, de cele mai multe ori, o cale sigură spre suferinţă. În momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea „cad de sus”.

De asemenea, mai întâlnim în jurul nostru oameni, nu puţini la număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Am fi poate tentaţi să credem că acestea sunt dovezi clare ale stimei de sine crescute  ‒cheie a succesului ‒ când, de fapt, realitatea psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria persoană. Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de superioritate). Această atitudine-paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Aceeaşi realitate, privită prin „ochelari” diferiţi

Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic. Ele au uneori tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale celor cu care intră în contact. Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze externe („am avut noroc”, „a fost foarte uşor”, „oricine ar fi putut să facă asta”, „nu e chiar aşa grozav ce am făcut”, „eu, de fapt, nu mă pricep deloc” etc.).

Uneori, memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile. În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi. Aceşti semeni ai noştri se transformă în proprii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de suferinţele menţionate, semenii noştri echilibraţi, cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere eşecuri. Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită prin „ochelari” diferiţi.

„Dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare”

Deşi conceptul de „stimă de sine” este o descoperire relativ recentă a psihologilor, cercetând scrierile Părinţilor pustiei vedem că ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte. Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite.

Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini. Astfel, găsim în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: 

Când îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului (Filocalia XI).

Filocalia sau abordarea constructivă a eşecurilor

Dar, aşa cum ni se întâmplă tuturor, deşi ştim că a ne lăsa în voia lui Dumnezeu ne scuteşte de tulburarea sufletească, vedem că sunt multe situaţii în care nu ne reuşeşte ceva ce ne-am propus şi ajungem să ne îndoim cu privire ori la calităţile noastre, ori la capacitatea de a face acel lucru, ajungând chiar până la a considera că „nu suntem buni de nimic”. Am văzut în articolul de mai sus că acest mod de abordare a propriilor capacităţi îşi are rădăcinile în fragedă copilărie, ca urmare a unei înţelegeri greşite a eşecurilor, pe de o parte, de cealaltă parte fiind lipsa de încredere în Dumnezeu, în ce avem de făcut şi ce putem face cu calităţile noastre din perspectiva raportării la El.

Redăm mai jos un scurt fragment extras tot din răspunsurile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan, cuprinse în Filocalia XI, fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare constructivă a eşecurilor pe care aceştia o dau ucenicului lor:

Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?

Răspuns: Zis-a Domnul: «Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite». Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: Ia aminte şi nu te tulbura! Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci nici un bine nu se împlineşte prin străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de la cel rău.