Războiul cu gândurile de hulă și deznădejdea

Reflecții

Războiul cu gândurile de hulă și deznădejdea

    • trandafir galben
      Războiul cu gândurile de hulă și deznădejdea / Foto: Bogdan Zamfirescu

      Războiul cu gândurile de hulă și deznădejdea / Foto: Bogdan Zamfirescu

„Nu-i așa că tu nu te complaci cu aceste gânduri și că nu ești bucuros de ele? De ce ești atât de neîngăduit de alarmat? Relaxează-te! Domnul îți vede mucenicia duhovnicească și El te va ajuta în toate.”

Ceea ce urmează este o remarcabilă şi curajoasă sursă de inspiraţie redactată de către. Sfântul Kronid însuşi, privitor la războiul lui cu gândurile de hulă şi la deznădejdea care le însoţeşte.

Într-o seară, în timp ce stăteam la slujba de priveghere în Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie, mi-au fulgerat deodată şi pe neaşteptate în minte nişte gânduri groaznice, oribile, de necredinţă, îndoială şi hulă. Aceasta mi s-a întâmplat atât de repede încât, îndată,  precum trăsnetul, aceste gânduri m-au ars cu focul iadului. După aceea, aceste gânduri s-au revărsat puhoi în propria-mi conştiinţă. Am amuţit de frică şi de groază. În sufletul meu s-a petrecut ceva cu neputinţă de descris şi de pătruns, ceva oribil şi straniu. Gândurile nu mă părăseau, nici chiar după ce m-am dus din biserică la chilie. Aceste suferinţe, cu adevărat, nu erau nicidecum pământeşti, ci veneau din iad. Nu m-am atins de hrană, nici nu am dormit. Au trecut astfel zile, săptămâni, luni; au trecut un an, doi, trei, patru, însă aceste gânduri infernale au continuat să se perinde prin minte fără voia mea, obsedându-mă continuu. Nu puteam afla niciun loc pentru a mă slobozi de nelinişte şi de tristeţe astfel că, păcătosul de mine, mi-am cerut chiar moartea de la Domnul.

Acest război mental era peste măsură de greu. Închipuiţi-vă starea cuiva aflat în război atunci când în acela coexistă două lumi: una luminoasă, de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu şi de dorire aprinsă pentru mântuire şi cealaltă, o lume întunecată, care nu adună decât gânduri distructive şi hulitoare şi de necredinţă. Acest război insuportabil mă bântuia îndeosebi în timpul Dumnezeieştii Liturghii. În Sfântul Altar, dinaintea Sfintei Sfintelor, în timp ce rosteam rugăciunea pentru pogorârea Duhului Sfânt spre sfinţirea Sfintelor Daruri, chiar şi în acest moment, continuam să fiu biruit mental de gânduri necurate de necredinţă şi de îndoială. Ca urmare, lacrimile mele de pocăinţă erau nestăvilite. Chiar şi ierodiaconul Ionatan, care slujea împreună cu mine, văzând cum plângeam cu amar, mă considera cu mintea tulburată. Bineînţeles, credea aceasta din ignoranţă, întrucât nu ştia ce se petrecea în adâncul sufletului meu. Singura mea mângâiere şi bucurie era, în minutele mele libere, să deschid cartea Vieţilor Sfinţilor ca să citesc despre Nifon, făcătorul de minuni din Cipru, care îndurase aceleaşi gânduri vreme de patru ani. Gândurile distructive mă atacau cu deosebită forţă în cele douăsprezece zile ale sărbătorilor mari. Prin toate acestea, nervii îmi erau istoviţi, iar gândurile de deznădejde şi de deprimare mă urmăreau pretutindeni. Pierzându-mi autocontrolul, am fost nevoit să îndepărtez de la mine cuţitele, furculiţele, sforile şi tot felul de obiecte şi de arme care ar putea fi folosite spre a mă sinucide. Nu găsesc cuvinte pentru a descrie toate acestea, lacrimile de groază şi suferinţa pe care le înduram. Erau momente în timpul nopţii în care eram incapabil să mă controlez şi în care mă năpusteam afară din chilie ca să mă duc în catedrală şi alergam în jurul ei, plângând în hohote, nemaiputând aştepta ceasul în care să se deschidă catedrala, în care să-mi pot plânge durerea şi poverile insuportabile, dinaintea moaştelor Sfântului Serghie.

Îmi amintesc acum cuvintele unui nevoitor: „Căutaţi singuri un Stareţ şi un duhovnic care să fie nu atât plin de sfinţenie, cât având cercare în viaţa duhovnicească”. Am putut încerca acest sfat cu mine însumi, mai întâi de toate. Atunci când, în marea mea suferinţă, m-am îndreptat către o persoană respectată din punct de vedere duhovnicesc şi i-am vorbit de durerea mea mentală, m-a ascultat şi a zis: „Ce nu este în ordine la tine? Domnul fie cu dumneata, cum puteţi, oare, primi astfel de gânduri?”. Am plecat neînţeles de la sfinţia sa, nici viu, nici mort din pricina supărării deznădăjduite. Nu am dormit toată noaptea. Dimineaţă, de îndată ce m-am ridicat, m-am dus, după cum îmi este ascultarea, la ora de pictură unde am dat peste conducătorul atelierului de pictură, ieromonahul Micah. Văzându-mă tulburat, a exclamat mirat: „Părinte Kronid! Ce nu merge la dumneata? Eşti de nerecunoscut! Pe chip îţi este întipărită suferinţa, durerea care-ţi exprimă, fără să vrei, suferinţa duhovnicească. Ia spune, care-ţi este problema?”.

Atunci i-am spus toate scârbele şi gândurile mele lăuntrice. El a ascultat cu ochii în lacrimi, cu un sentiment aparte de compătimire şi de iubire creştinească, ca şi cum el însuşi ar fi îndurat aceste dureri dimpreună cu mine. A spus:

Relaxează-te, părinte Kronid. Acest război mare, acest duşman insuportabil îl duc mulţi oameni. Nu suntem noi cei dintâi. Mulţi, cu adevărat, mulţi pătimesc aceasta. Am suferit acest război timp de şapte ani şi ajunsesem în aşa hal încât, odată, ducându-mă la Catedrala Adormirii Maicii Domnului pentru vecernie, nici măcar nu am putut rămâne, din pricina gândurilor de necredinţă şi de hulă. După ce am ieşit din biserică, m-am dus la chilia duhovnicului meu, ieromonahul Avraam, tremurând în continuu şi neputând să vorbesc. Stareţul m-a întrebat de mai multe ori: „Ce ţi se întâmplă? Ce nu merge? Spune-mi!”.

După multe lacrimi, tot ce puteam spune era: „Batiuşka, pier”. Atunci Stareţul mi-a zis: „Nu-i aşa că tu nu te complaci cu aceste gânduri şi că nu eşti bucuros de ele? De ce eşti atât de neîngăduit de alarmat? Relaxează-te! Domnul îţi vede mucenicia duhovnicească şi El te va ajuta în toate.”

Apoi a citit rugăciunea de dezlegare asupra mea, m-a binecuvântat şi m-a trimis cu pace, iar din ziua aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, gândurile de hulă au dispărut complet. Uneori acestea apar cu diferite prilejuri, însă nu le dau nicio importanţă şi atunci dispar, iar eu mă liniştesc repede.

Cuvintele părintelui Micah au fost ca un mir vărsat peste sufletul meu, astfel că de atunci acest război mental s-a împuţinat simţitor.

După cum ştim din viaţa lui, părintele Kronid nu numai că a îndurat acest asalt a ceea ce astăzi am putea numi o depresie majoră, dar a plecat din viaţa aceasta cu cunună mucenicească. Fie ca sfântul lui exemplu de răbdare şi de mărime de inimă să ne slujească tuturor în a ne încuraja şi întări!

Sfinte Ieromartire Kronid, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Traducere și adaptare: