Poate părea greu de înțeles, dar Evanghelia aceasta a Fiului Risipitor  (Luca 15, 11-32) mi se pare a fi gând de meditație fiecărei zile a unui creștin asumat. Nu din poziția pocăinței ori a tatălui care așteaptă întoarcerea fiului său. Ci din perspectiva fratelui fiului risipitor. Fără a face din el un model, totuși, dacă privim atent vedem cum se aseamănă omului modern cu preaplin de identitate. Un tânăr frustrat, traumatizat și în depresie pe seama unei false concurări. La inima tatălui nu se concurează decât dacă tatăl este defect în asumarea paternității și libertății pe care o acordă fiilor săi. Ori din descrierea pe care Mântuitorul o face tatălui avem de a face cu un tată extrem de „suplu” în gândire. Atât de suplu încât admite că poate fi declarat mort pentru ca fiul său să poată să folosească agoniseala lui pentru risipirea de sine. 

E un tată care nu și-a lăsat fiii fără sprijin și educație. Dovadă că pe fiul risipitor nu vreo rugăciune îl cheamă spre casă, ci un obicei al casei: postirea! El rămâne iudeu programat pe Lege dincolo de hotarele locului în care locuia. Preferă roșcove, iar nu porci supraviețuirii. Și nu își aduce aminte de bogăția casei tatălui său, ci de respectul pe care acesta îl poartă slugilor sale. Nici una nu moare de foame ba, mai mult, toate se satură din hrana pe care o oferă. Un tată ferm, darnic și respectuos cu alegerile fiilor și statutul slugilor. Reacția lui de alergare în calea fiului, la capătul unei așteptări ce părea fără de sfârșit, mă duce cu gândul că avem de a face cu un om care își cunoaște bine fiul ce-i risipise nădejdea și ani buni din viață. Iese înaintea lui pentru că-l știe un om slab, care în ciuda întoarcerii are nevoie de un scenariu întreg în care dialogul cu tatăl să-l motiveze să facă întoarcerea deplină. Tatăl îl știe. Știe și simte pocăința lui dar și teama sa. O teamă care poate astupa izvorul pocăinței. Teama aceea nenorocită în care te temi să spovedești păcatul pe care l-ai săvârșit ca o normalitate. Alergarea tatălui maturizează fiul. Îl premiază cu inel, haină și sandale de preț ca pe un prinț moștenitor nu pentru vreun merit ci pentru o virtute. Acasă, în fond, se întoarce un înfrânt. Dar când înfrântul se pocăiește tatăl se bucură. 

Celălalt se crede biruitor. Și oarecum stăpân de drept. Ceartă pe tată cum, cel mai probabil, tatăl nu-și certase niciodată slugile. Vorbește de pe poziția celui care moștenise cealaltă jumătate din avere. În mod cert, tatăl mai avea poziția sa de tată și vițelul cel gras, pe care îl crescuse pentru jertfa de împăcare înainte de moartea sa. Fuga fiului îl supărase cu Tatăl Ceresc. Amâna pe patul morții împăcarea cu El. Care era obligatorie dacă nu voia să ajungă pierdut și el în țara nimănui. Ori, pur și simplu, vițelul cel gras era pregătit pentru ceea ce spera tatăl – întoarcerea fiului care-l împăca cu Tatăl. 

Fiul casnic nu înțelege nimic. Lui i se pare că tatăl exagerează. Lui nu-i dăduse nimic. Deși, în conformitate cu noua construcție a averii, el deținea tot. Mai puțin părinția tatălui. Și o slugă. Nici avere, nici prieteni și se pare că nici un fiu ci un simplu Dinu Păturică, un soi de arendaș al averii și vieții tatălui. Unul dintre bunii mei prieteni îmi spunea mereu că dacă tatăl a îngrășat vițelul în așteptarea fiului, tare mărișor ar fi putut fi acela, iar dacă ar fi să identificăm un sentiment ciudat cu privire la cel de-al doilea fiu, acesta pare încurcat de două ori. Întoarcerea fratelui său și ne-plecarea tatălui. Oamenii în viață încurcă mereu cârcotașii ce se cred perfecți. 

Oricât de ciudat ar părea aici, văd, cu Fericitul Augustin și Fulgențiu de Ruspe, mai degrabă o icoană a Învierii decât a pocăinței. Deși, fără îndoială, nicăieri ca în această pildă nu surprindem mai bine etapele pocăirii ce aduce bucurie Tatălui ceresc: postirea, venirea în sine, dorința de îndreptare și îndreptarea ca un drum spre Acasă. Dar îmi place teribil să asemăn întoarcerea fiului risipitor cu zorii Învierii. Șocul din cetatea Ierusalimului la masa fariseilor și marilor preoți, la adunarea cărturarilor ce nu mai încetau dovedindu-și memoria textelor sacre, la aflarea veștii că Iisus Hristos a Înviat. Ea seamănă teribil cu reacția penibilă a cârcotașilor la aflarea aceleiași vești indiferent de generație, timp istoric ori geografie. Mereu Învierea Domnului va fi un act care va surprinde pe cei care se cred stăpâni ai lumii în locul lui Dumnezeu-Tatăl. Îi va deranja pentru că ei nu sunt dispuși să împartă cu El nimic. Nici măcar învierea. Și se încăpățânează să fie locuitorii scepticismului absurd. Locuitorii Țării cenușii a nemulțumiri de tot și toate. 

Cred că mâine aș gândi altfel meditația la acest minunat text propus de Mântuitorul cântăririi vieților noastre. Dar privesc mereu la modul în care El a tâlcuit Întoarcerea Fiului la Tatăl. Pe Cruce, prin moarte și Înviere. Și mă cutremur!