Ni s-a dat această șansă, iar majoritatea dintre noi o risipim. Este o risipire pe care o facem creștinește. Cu evlavie și disciplină. De aceea, nu are aspectul unei irosiri, dar, dincolo de aparențe, asta este. Ferice de cel ce poate spune că evlavia lui nu e o irosire continuă a șansei de a-L cunoaște pe Dumnezeu...

Domnul Iisus, căci El e Omul despre care am vorbit, ne spune acest lucru și ne descrie această risipire, ca de obicei, printr-o poveste. Pentru că această risipire e însăși viața noastră, iar ca o viață să fie înțeleasă, ea trebuie povestită, și povestită în așa fel încât să devină tămăduitoare.

Un om avea doi fii. Este Domnul Iisus, Care are mulți fii și multe fiice, dar două sunt formele fundamentale de risipire.

Prima este risipirea cunoașterii lui Dumnezeu pe care o face creștinul sentimental. Temelia acesteia este credința eronată că noi știm ceva înainte de a-L cunoaște pe Iisus. Mai exact, că știm ce este iubirea înainte de a-L cunoaște pe El. Dacă L-am cunoaște, am ști că singura iubire vrednică de acest nume este doar iubirea Lui.

Ne-am născut și trăim într-o lume în care singura iubire care nu este în cădere, care nu a devenit o formă de cădere, este iubirea lui Dumnezeu. Această iubire a venit pe pământ prin Iisus Hristos. Și poate fi găsită doar în El. Este iubirea Tatălui ceresc, iar Iisus este întruparea ei. Tot ce ne oferă Iisus, de la cuvinte până la Trupul și Sângele Său, are menirea de a ne împărtăși această iubire. Motivul cel mai profund pentru care, de pildă, nu ne împărtășim mai des cu Sfintele Taine este că nu am cunoscut, nu am dat de gustul acestei iubiri și nu am văzut ce fel de oameni începem să devenim când suntem transfigurați de ea.

Fiul risipitor a ignorat iubirea Tatălui pentru alte iubiri. Și noi facem asta când mergem la biserică cu inimile pline de alte iubiri și pentru acele iubiri. Ca și fiul risipitor vrem de la Tatăl doar resurse, în principiu, sănătate și bani, pentru a trăi confortabil iubirile noastre. Deși Biserica este ea însăși o iubire, o altă iubire... pentru care nu mai avem loc în ființa noastră. Din această cauză, în loc să împărățim în viață prin iubirea lui Dumnezeu, rămânem slugi la „cocina” iubirii de sine...

A doua risipire a cunoașterii lui Dumnezeu, ilustrată prin fratele fiului risipitor, este cea pe care o face creștinul cerebral. Acesta evită manifest iubirea, chiar cu o anumită repulsie, pentru că o disprețuiește ca pe o formă de slăbiciune. Fratele fiului risipitor este creștinul pasionat de putere și control. Chiar dacă nu are studii teologice (lucru rar), are opinii foarte ferme în orice problemă, iar pentru el opiniile sunt mai presus de persoane. 

Este omul dreptății. Scopul evlaviei lui, al apropierii lui de Hristos, este cel formulat de cărturari și farisei acum două mii de ani: „Cu ce putere faci Tu acestea?”. Tot dialogul dintre acest fiu și tatăl său este, în întregime, o instrumentare de proces penal, în care inculpații sunt atât fratele, cât și tatăl. El nu participă la banchetul dat în cinstea celui revenit în familie, rămâne afară, iar asta îl definește total. Căci este creștinul care nu se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, cu dragostea Tatălui, doar pentru a face din această abținere un criteriu de judecare a celorlalți, un ascendent moral de la amvonul căruia să le poată reproșa superficialitatea și incorectitudinea față de Dumnezeu și de Biserică...

Dar Evanghelia de azi ne reamintește că dacă dragoste nu avem, nimic nu suntem. Un nimic care judecă totul! Adică ne aduce aminte că Dumnezeu este dragoste și că dragoste nu avem, nu putem avea, fără cunoașterea Lui. O cunoaștere care nu se face cu prețul unor studii teologice, ci cu cel al lepădării de sine.

Și fiecare cuvânt din această Evanghelie este un pas pe care Iisus îl face spre noi, spre inima noastră. Ca intrând în ea și făcând-o parte din propriul Trup, să o poată apropia, atinge și cufunda în apa vie a creștinismului: iubirea Tatălui...