Cele zece săptămâni ale Triodului, dintre care șapte de post și trei de pregătire duhovnicească, reprezintă un timp solemn dedicat introspecției, auto-evaluării și ascezei, acel sport creștinesc sau antrenament duhovnicesc prin care căutăm să luăm cununa biruinței, bucurându-ne de Înviere. Prima cântare specifică acestei primăveri a sufletului, a trecerii de la iarna și înghețul păcatului la căldura și bucuria întâlnirii cu Hristos, începe cu cuvintele „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață”. Despre pocăință e vorba în Duminica vameșului și a fariseului care tocmai a trecut, dar cu mult mai mult în al doilea popas al Triodului, în Duminica Întoarcerii fiului risipitor. În orice urcuș duhovnicesc, pasul inițial este pocăința, hotărârea de a încheia cu viața dinainte și a pune început bun. Iar următorii pași sunt lucrarea milei, prin care Dreptul Judecător se îmblânzește, iar apoi postul și rugăciunea făcute din inimă, nu de ochii lumii. Acestea sunt, pe scurt, temele premergătoare Postului Mare, portretizate în Evangheliile primelor patru duminici ale Triodului.

Pilda despre plecarea de acasă a fiului dornic să ia viața în piept, urmată de întoarcerea sa la sânul iubitorului tată reprezintă una dintre cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul Hristos a rostit numeroase istorioare pline de învățăminte pentru urechile învățaților și ale oamenilor simpli, însă acest discurs despre valoarea pocăinței este ceva mai elaborat. În capitolul 13 de la Luca, Domnul vindecă o femeie gârbovă în zi de sâmbătă și e criticat că ignoră legea, iar în capitolul 14 vindecă un bolnav de idropică, aflându-se în casa unui fariseu. Pentru a semnala lipsa de milă a învățătorilor de lege față de oamenii sărmani, Hristos li se adresează printr-o serie pilde, arătându-le îngustimea viziunii lor, din care lipsește dragostea. Așa că, în capitolul al 15-lea, apropiindu-se vameșii și păcătoșii să Îl asculte, în timp ce fariseii și cărturarii Îl criticau în continuare, Domnul Iisus spune trei pilde despre nețărmurita iubire a lui Dumnezeu pentru întreaga făptură, de la cele mai neînsemnate lucruri și până la oameni, de la cel mai umil și păcătos și până la cel împlinitor de lege. Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare, e ca o sete nepotolită, ca un dor neodihnit de a-i salva pe toți de la pieire.

În prima pildă (Luca 15, 4-8) le vorbește despre păstorul care își lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a pleca în căutarea celei pierdute și nu se lasă, risipind timp și energie până ce, într-un final, o găsește. Concluzia este: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”. În cea de-a doua (Luca 15, 9-10), vorbește despre o gospodină care-și prăpădește una din cele zece drahme pe care le avea și, dereticând întreaga casă, în cele din urmă făcând și curățenie, găsește moneda pierdută, motiv pentru care își cheamă vecinele, să se bucure împreună. Cea de-a doua concluzie este asemănătoare: „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”.

Într-un crescendo al narativului, Iisus rostește apoi poate cea mai complexă dintre parabolele sale (Luca 15, 11-32), structurată ca o piesă de teatru în două acte, cuprinzând o introducere (un om avea doi fii), o intrigă (fiul cel mic cere cu dispreț ca tatăl să-i dea partea de avere care i se cuvine), o acțiune plină de peripeții (adunarea averilor, plecarea în străinătate, risipirea avuției în desfrâu, prietenia cu un locuitor al țării străine, angajarea sa ca porcar, foamea și lipsurile), urmată de o ruptură („venirea în fire” a fiului urmată de întoarcere), punctul culminant (întâlnirea cu tatăl, rugămintea de iertare, îmbrățișarea tatălui și reprimirea fiului) și de aparentul deznodământ (petrecerea dată în cinstea fiului întors). Dar povestea nu se încheie aici, deși finalul fericit s-ar fi înscris în seria celor două concluzii amintite mai sus, referitoare la pocăință: „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Ca într-un roman cu două părți, avem de a face cu a doua intrigă (venirea fratelui cuminte care aude cântecele și jocurile din casa părintelui său și se supără), urmată de o nouă acțiune (ieșirea tatălui din casă, rugându-și fiul să vină și el la petrecerea aflată în toi, refuzul și reproșurile fiului la adresa tatălui său și a fratelui pribeag) și de un nou punct culminant (declarația tatălui că fiul ascultător e totdeauna cu el și că toate sunt ale sale), iar apoi un nou deznodământ, asemănător celui dinainte: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Aici, însă, nu este vorba despre o simplă repetiție, ci accentul se mută acum de la bucuria tatălui și a familiei către bucuria care-i este cerută fratelui „drept” la întoarcerea fratelui păcătos.

Aminteam adineauri despre dorul nestins al lui Dumnezeu de a salva, a mântui pe cel pierdut. Dacă în prima pildă este vorba despre regăsirea unei oi dintr-o sută, iar în cea de-a doua despre recuperarea unei drahme din zece, în Pilda Fiului risipitor aflăm despre salvarea a jumătate din inima unui tată, a unui fiu dintre cei doi, chiar cu riscul de a-l pierde pentru moment pe celălalt. Hristos arată că Tatăl Cel ceresc Se îngrijește și de cea mai nesemnificativă făptură, dar cu atât mai mult de om, cununa creației Sale. Însă, dacă în cazul oii pierdute sau al drahmei prăpădite, Stăpânul pornește El însuși în căutarea încheiată cu bucuria găsirii, prin povestea fiului ni se pune înainte libertatea totală de care noi, ca oameni, dispunem. Atunci când fiul îi cere tatălui jumătatea sa de avere, el nu este refuzat – deși, legal, moștenirea i se putea împărți doar după moartea tatălui. Mai departe, nu este împiedicat de tată să plece și nici nu i se cere socoteală pentru deciziile sale greșite, luate la repezeală, ca un tânăr lipsit de minte. În schimb, la întoarcerea fiului, „încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Dragostea Tatălui ceresc strigă în noi prin conștiință, acea sămânță adânc îngropată în noi de Bunul Părinte. Însă ea nu se impune niciodată. Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Care Și-a dat unicul Său Fiu pentru noi toți, e îngrădită doar de un lucru: libertatea noastră de a răspunde iubirii Lui pe măsură. Poate fi jignit, trimis la moarte, negat, dar nu ne poartă ranchiună. Încă de pe când nu îi cerem iertare, ci doar începem să ne facem scenarii ce să-i spunem ca să-L îmbunăm, El deja ne iese în întâmpinare. Rugămintea noastră de iertare aproape că e numai o formalitate prin care suntem reprimiți în casa Lui și nu ca robi, așa cum merităm ori credem noi că merităm, ci ca fii ai Săi. Și pentru noi își risipește rezervele, hainele scumpe, sacrifică vițelul cel îngrășat pentru ocazii speciale. Aceste întoarceri sunt tocmai preconizatele ocazii speciale.

Toate cele trei pilde din al cincisprezecelea capitol de la Luca au ca temă pocăința, însă nu se opresc aici. Iisus spune că Dumnezeu Se bucură mai mult de cel pocăit, decât de cei nouăzeci și nouă de drepți și că îngerii se bucură în cer de întoarcerea omului către Dumnezeu, la fel ca vecinele care se bucură de izbânda femeii mai înainte păgubite de propria-i lipsă de vigilență. Dar și cele nouăzeci și nouă de oi sunt importante, la fel ca cele nouă drahme, fără îndoială. Căci, pierzându-se poate alta dintre acestea, fără îndoială că Dumnezeu va porni în căutarea ei. De aceea, pilda fiului risipitor nu se încheie cu petrecerea dată în cinstea întoarcerii sale, ceea ce simbolizează bucuria veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, la sfârșitul lumii acesteia. Dumnezeu ne vrea curați, desăvârșiți, precum El însuși este, dar nu după lege, ci după revărsarea dragostei din inimă. Nu-i place dreptatea de dragul dreptății. În contrast cu societatea de azi, El nu este politically correct. Nu trasează liniile dreptății după legi, paragrafe, articole, alineate și amendamente. Tocmai de aceea, atunci când fiul corect și ascultător, aflând de întoarcerea zurbagiului său fârtate desfrânat, se supără și refuză să participe la bucurie, tatăl iubitor iese a doua oară. De data aceasta nu în întâmpinarea, ci în „prinderea” fiului – aflat astă dată el – în pericolul căderii nu din poftă, nici din curiozitate, ci din ură și dispreț. Când la mijloc nu e o „nevinovată” ispită a tinereții, ci căderea din răcirea dragostei, Tatăl intervine și îl lămurește pe fiul său despre adevărata dreptate. La Dumnezeu, dreptatea nu constă în echitate, ci în bucuria găsirii celui care a fost ca un mort și acum a înviat.

Dumnezeu vrea cu toată ființa Sa ca noi să ne pocăim și să părăsim păcatele, să ne întoarcem la El. Însă, mai mult decât aceasta, dorește cu mare dor ca noi să participăm la bucuria Lui, iertându-ne unii pe alții. Mântuitorul Hristos nu a dat un titlu parabolei sale. Denumirea „Pilda fiului risipitor” sau „a întoarcerii fiului risipitor” este una convențională, propusă de exegeți. Pe lângă faptul că și fiul cel mare poate fi înțeles ca „fiu risipitor”, căci risipește într-un mod neașteptat, stând acasă, iubirea tatălui pe care a avut-o mereu, putem numi tot atât de bine minunata istorisire a lui Iisus drept „Pilda tatălui iubitor”, „a tatălui iertător” sau „a tatălui îndelung răbdător”. În definitiv, în ea este vorba despre dispreț și iubire, despre părăsire și reîntoarcere, despre moarte și înviere dar, mai ales, despre veșnica bucurie la care suntem chemați să fim părtași în casa Tatălui ceresc.