„Crescut şi format în Schitul Cozancea — Botoşani, până în anul 1947, apoi în Mănăstirea Sihăstria, în preajma satelor şi în mijlocul naturii, părintele Paisie a fost înzestrat de Dumnezeu cu un suflet profund sensibil şi deopotrivă deschis pentru linişte şi pentru oameni. Din tinereţe iubeşte natura, florile, izvoarele, câmpul înverzit şi cerul înstelat. Îi sunt dragi slujbele mănăstireşti, cântările de miezul nopţii, poezia şi singurătatea. Dar mai presus de toate îi sunt dragi oamenii, călugării nevoitori, ţăranii arşi de soare de la câmp, mamele cu mulţi copii, tinerii nevinovaţi, batrânii împovăraţi de ani şi credincioşii iubitori de Hristos. Pe toţi îi primeşte cu dragoste, îi ascultă, îi mărturiseşte, îi binecuvintează, îi sfătuieşte şi se roagă lui Dumnezeu pentru ei. Căci părintele Paisie este, deopotrivă, duhovnic iscusit, atât pentru călugări, cât şi pentru mireni.

Părintele Paisie este un duhovnic al inimii

În nevoinţa călugărească, ieroschimonahul Paisie Olaru este tipul sihastrului consacrat, care nu poate renunţa uşor la linişte, la viaţa retrasă de schit, la chilia lui modestă de lemn, aşezată în mijlocul naturii sau la margine de codru. În schimb, viaţa de obşte din marile mănăstiri, cu călugări mulţi, cu program impus, cu zgomot şi griji de tot felul, îi este mai greu accesibilă.

În duhovnicie, sfinţia sa are o mare experienţă a vieţii interioare. Evită mulţimea, unde mai greu poate da roade profunde şi de durată. Individual însă, prin taina Spovedaniei lucrează mult, cu ajutorul Duhului Sfânt. Aici, ca în faţa tronului ceresc de judecată, se roagă, întreabă, ascultă, trezeşte sufletul, deşteaptă conştiinţa omului, pune leac potrivit pe rană, dă speranţă şi tămăduieşte. Întîi începe de la rugăciune şi spovedanie, apoi adaugă untdelemnul cuvântului. Părintele Paisie este un duhovnic al inimii. El se adresează mai mult inimii decât minţii. Se smereşte el cel dintâi, şi chiar lăcrimează, ca să convingă şi pe fiii săi sufleteşti să se smerească şi să-şi plângă păcatele.

Cu puţine cuvinte, părintele Paisie reuşeşte să ridice moralul oricărui suflet care bate în uşa chiliei sale, îl izbăveşte de deznădejde şi îi promite iertarea şi raiul. Pentru marea sa dragoste şi milă către toţi, sfinţia sa nu înfruntă niciodată, nu mustră cu asprime, nu ridică tonul cuvântului; ci îl foloseşte cu multă măiestrie, ca un medicament rar pe rana deschisă. Părintele Paisie este un duhovnic preţios pentru zilele noastre. El reuşeşte să câştige mai multe suflete pentru Hristos decât alţii, pentru că stăruie mai mult, pentru că lucrează mai profund sufletul omului, pentru că iubeşte mai mult şi se adresează direct inimii. El îşi începe deodată dialogul cu Dumnezeu şi cu omul, prin rugăciune şi cuvânt, prin spovedanie, dezlegare, sfătuire şi canon. Dialogul cu sfinţia sa este un dialog emoţional, al inimii, al bucuriei şi al lacrimilor. Un dialog aproape harismatic, al încrederii şi speranţei de mântuire.

Odată cu seara, părintele Paisie îşi aprinde lumânarea, se roagă în taină...

Părintele Paisie nu vorbeşte aproape deloc despre iad. În schimb, despre rai şi fericirea drepţilor vorbeşte permanent ucenicilor săi, pentru eă este un părinte al dragostei şi nădejdii. De aceea şi salutul său obişnuit către fiii săi duhovniceşti este acesta: „Să ne întâlnim la uşa raiului!”.

La vârsta sa de aproape 90 de ani, bunul părinte Paisie Olaru se simte obosit. Aceasta l-a îndemnat să se retragă în ultimii ani la Schitul Sihla, ca să fie mai liniştit, mai aproape de cer, de Dumnezeu. Dar şi aici îl caută oamenii — călugări, stareţi, preoţi, credincioşi de aproape şi de departe — pe care îi primeşte cu aceeaşi obişnuită dragoste, în numele lui Hristos şi toţi se întorc întăriţi şi hrăniţi duhovniceşte. Odată cu seara, părintele Paisie îşi aprinde lumânarea, se roagă în taină, citeşte din sfintele cărţi, cântă ceva spre lauda lui Dumnezeu, apoi se odihneşte două ore pe obişnuita laviţă. La miezul nopţii, când sună clopotul, îşi ia toiagul şi coboară de sub stâncile Sihlei la biserică să asculte slujba utreniei.

Aşa îşi trăieşte bunul nostru părinte duhovnicesc ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Nu se teme de ceasul morţii, nici de diavoli, nici de muncile iadului pentru că în toată viaţa a iubit pe oameni şi pe Dumnezeu; pentru că e-a jertfit pentru mântuirea altora. Nădejdea lui este Hristos, Mântuitorul lumii; averea lui este smerenia; iar lauda lui sunt numeroşii săi ucenici, pe care i-a crescut şi care se roagă pentru el.”

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 278-280)